17 dec. 2013

Cateheza. Sfanta Liturghie - 5. Taina credincioșilor


 Câți suntem credincioși ..

I.Ectenia întreită. Întregul și particularul


După cum am văzut, prima parte a Liturghiei – care este Adunarea Bisericii, Intrarea și Taina Cuvântului – culminează cu ectenia întreită, denumită și cerere stăruitoare, apoi urmează rugăciunea celor chemați, adică a celor ce se pregătesc pentru botez, și înlăturarea lor din adunarea Bisericii.

Ectenia cea mare o aflăm la începutul oricărei slujbe, iar ectenia întreită alcătuiește de obicei momentul culminant. În zilele noastre, deosebirea dintre cele două ectenii a dispărut aproape cu totul. Însă în concepția inițială, ectenia întreită nu "repetă" ectenia cea mare, ci împlinește în slujirea divină o funcție deosebită față de aceasta.

Dacă la începutul slujbei, în ectenia cea mare, tot ce este particular pare că dispare în întreg, în ectenia întreită toată puterea rugătoare a Bisericii, întreaga sa iubire se concentrează asupra omului, asupra nevoilor lui, pentru "fiecare suflet creștin care este în scârbe și răutăți și cere mila și ajutorul lui Dumnezeu...".

Ectenia întreită rămâne într-o oarecare măsură deschisă: în ea se introduc și acum cereri deosebite pentru cei bolnavi, pentru cei ce călătoresc, pentru cei ce sărbătoresc un eveniment familial etc. Însă părintele Schmemann subliniază faptul că mai demult conștiința unității generalului cu particularul era atât de puternică încât slujbele acum particulare, cum ar fi Te-Deum-urile și parastasele, erau unite cu Liturghia.

II. Ectenia pentru cei chemați


După această "rugăciune stăruitoare", se pronunță ectenia pentru cei chemați, se citește rugăciunea ce se referă la ei și se face și "otpustul" lor. Chemați (grecește "catehumeni") se numeau în vechime creștinii care se pregăteau pentru botez, botez care, în vremea aceea, nu se săvârșea în orice zi, sau ca o slujbă particulară, ci în noaptea de Paști. Chemarea, pregătirea pentru botez, se prelungea uneori timp îndelungat, unul sau doi ani, timp în care cei chemați erau instruiți în adevărurile credinței și erau introduși treptat în viața liturgică a Bisericii.

Mai târziu, progresiv, instituția celor chemați a dispărut, căci botezul a început să se săvârșească în special asupra copiilor, iar rugăciunile de acum pentru cei chemați au rămas ca un anacronism și, ceva mai mult, ca un nominalism.

De aceea Bisericile ortodoxe grecești au și exclus această ectenie și după "rugăciunea întreită stăruitoare" urmează imediat cântarea Heruvimică, adică începutul aducerii.

Totuși, creștinismul și Biserica au intrat în lume cu misiunea lor ("mergând în lume, propovăduiți Evanghelia la toată făptura..."). Iar în vremea noastră este important să se păstreze acea structură a slujirii divine în care sunt unite misiunea și roadele misiunii: "Liturghia celor chemați" și "Liturghia celor credincioși". Pentru cine ne rugăm noi când auzim cererea ecteniei celor chemați: "Ca Domnul să-i miluiască pe dânșii, să-i învețe pe dânșii cuvântul Adevărului, să le descopere lor Evanghelia dreptății, să-i unească pe dânșii cu sfânta Sa sobornicească și apostolică Biserică"? In primul rând, desigur, pentru aceia care urmează să intre în Biserică – pentru copii, pentru cei care s-au convertit, pentru aceia care "caută".

Dar și pentru aceia pe care noi am putea să-i atragem la "Soarele Dreptății", dacă nu apare lenevia noastră, indiferența noastră sau obișnuința noastră de a privi Biserica drept proprietatea "noastră", ca una care există pentru noi, iar nu pentru lucrarea lui Dumnezeu, care "vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoașterea Adevărului..."

III. Despre „cei credincioși”


Liturghia celor chemați se încheie cu trimiterea celor nebotezați cu cei ce se pregătesc pentru botez. În vechime, după ieșirea celor chemați, părăseau adunarea și cei ce se pocăiau, adică cei care erau înlăturați provizoriu de la participarea la Taină.

"Ca nimeni din cei chemați, nimeni din cei a căror credință nu este tare, nimeni din cei care se pocăiesc, nimeni din cei ce nu sunt curați, să nu se apropie de Sfânta Taină". În operele Sfântului Grigore Dialogul, se amintește și un asemenea vozglas al diaconului: "Cine nu se împărtășește, să părăsească adunarea". În adunarea Bisericii rămân numai cei credincioși, adică membrii botezați, care sunt chemați acum prin rugăciune obștească să se pregătească pentru aducerea euharistică.

"Cei credincioși - numai cei credincioși...". Prin pronunțarea acestor cuvinte, se marchează o cotitură în slujbă. Sensul adânc al acestei schimbări este aproape pierdut în conștiința bisericească actuală. În vremea noastră, ușile locașului sunt deschise și în decursul întregii Liturghii, poate intra și ieși oricine și oricând. Iar aceasta, pentru că în înțelegerea actuală "slujește" numai preotul și slujba se săvârșește în altar pentru sau în locul mirenilor, care sunt prezenți la slujbă în chip "individual", cu rugăciunea, cu atenția, uneori cu împărtășirea. Nu numai mirenii, dar și preoții au uitat că Euharistia - prin natura ei - este adunarea închisă a Bisericii și că în această adunare toți până la unul slujesc - fiecare la locul său - într-o singură lucrare sfântă a Bisericii. Cu alte cuvinte, slujește - nu preotul și nici chiar preotul cu mirenii - ci Biserica pe care toți la un loc o alcătuiesc și o descoperă în toată plinătatea ei.

Acesta este și sensul din ectenia "câți suntem credincioși". Prin aceasta, Biserica se separă de lume, pentru că ea - fiind Trupul lui Hristos - nu mai este din "lumea aceasta". Separarea aceasta însă se săvârșește pentru lume, pentru aducerea Jertfei lui Hristos "pentru toți și pentru toate".

Nimeni, niciodată, nu a fost vrednic de această participare și nu există o astfel de îndreptățire, care ar face pe om vrednic de a aduce Jertfa lui Hristos pentru lume. Dar Însuși Hristos ne-a încredințat această slujire și El însuși o săvârșește prin noi. Pentru împlinirea acestei slujiri, noi ne adunăm în Euharistie și ne apropiem acum de prima ei lucrare sfântă, de aducere.

IV. Antimisul și unitatea Bisericii


Lucrarea sfântă care desemnează sfârșitul Liturghiei celor chemați și începutul Liturghiei celor credincioși este desfacerea antimisului pe Sfânta Masă. În greacă, antimis înseamnă "în locul mesei"; el este un dreptunghi din mătase sau din pânză, având imprimată punerea Domnului în mormânt și cu o părticică din sfintele moaște cusută la mijloc, într-un buzunărel deosebit și având jos iscălitura episcopului care a sfințit acest antimis. Ca și sfântul mir, antimisul se sfințește numai de episcop.

În Biserica primară, săvârșitorul propriu-zis al Euharistiei era episcopul. Euharistia era înțeleasă, în primul rând, ca Taina Bisericii și unității ei. Chiar atunci când Biserica a încetat să fie o grupare relativ mică de credincioși, în practica ei s-a păstrat încă mult timp urma acestei înțelegeri și trăiri a Euharistiei, ca una care presupune "adunarea tuturor într-un singur loc" sub președinția episcopului.

Deci antimisul a apărut din necesitatea de a pune în concordanță sensul Euharistiei ca o lucrare a întregii Biserici, care exprimă unitatea ei prin slujirea episcopului, cu necesitatea de a satisface multiplele adunări euharistice. Sfântul Antonie din Antiohia scria: "Numai acea Euharistie este reală, pe care o săvârșește episcopul sau acela căruia i-a încredințat el săvârșirea ei".

Atunci când preotul desface antimisul pe Sfânta masă, pregătindu-l pentru aducerea Jertfei euharistice, și sărută iscălitura episcopului pe el, Sfânta Masă devine nu numai prestolul locașului dat și al comunității locale, ci devine Prestolul unic al Bisericii lui Dumnezeu, locul aducerii, prezenței și venirii lui Hristos întreg - în care noi toți suntem Trupul Lui, în care toate părțile, toate împărțirile sunt biruite de întreg - și se dă darul și harul vieții celei noi, al vieții integrale.

10 dec. 2013

Catéchèse. Sainte Liturgie - 4.Le sacrement de la Parole



Aujourd'hui je souhaite partager avec vous ma lecture du quatrième chapître du livre de P. Alexandre (Schmemann) "L'Eucharistie, Sacrement du Royaume". Ce chapître a pour titre: le sacrement de la Parole.
Mais avant, je souhaite rappeler les conclusions des précédents chapîtres.

Les conclusions des précédents chapîtres


Dans le premier: le sacrement de l'Assemblée, le P. Alexandre montre que la synaxe, ou rassemblement, des fidèles est l'acte premier et fondamental de l'Eucharistie; sa condition première. En témoigne le structure dialoguée de la prière, le «nous» liturgique et le vocabulaire ancien: le nom de Proestos (président au sens de celui qui se tient devant) donné à celui qui conduit la célébration.
Dans le chapître suivant: le sacrement du Royaume, il nous indique le but, la finalité de cette célébration: la montée de l'Assemblée vers le Royaume (Bénis est le Règne....). Il en souligne la dimension cosmique (elle embrasse tout l'univers) et eschatologique (elle est orientée vers les réalités à venir).
Le sacrement de l'Entrée, troisième chapître, est consacré à l'histoire de l'évolution de l'entrée avec l 'Evangile; c'était dans les premiers siècles le début de la liturgie, soulignant l'aspect dynamique de la liturgie: sortie du monde mais aussi offrande du monde à son Crateur (Pour la Paix du monde...); exprimant la prière du Christ pour le monde.
C'est l'entrée dans le Royaume et la participation à la liturgie céleste avec le chant du trisagion: Saint Dieu, Saint Fort, Saint Immortel… Chant des Anges sur la terre.

 Le Sacrement de la Parole 


Le P. Alexandre consacre le quatrième chapître au sacrement de la Parole et développe cet aspect en cinq parties. 
Tout d'abord il signale l'unité perdue entre les deux parties inséparables qui constituent la liturgie eucharistique: liturgie des catéchumènes et liturgie des fidèles. Cette disjonction est entrée tôt dans la théologie occidentale où la liturgie de la Parole n'est plus perçue comme nécessaire à la célébration des mystères mais elle a aussi imrégné les mentalités et la pratique du monde orthodoxe.
Les conséquences de cette rupture sont doubles.
  • D'une part sur la réception de l'Ecriture Sainte, avec la problèmatique des sources d'autorité en matière de foi: si l'Ecriture Sainte est l'autorité suprème, quel est le critère de l'Ecriture? C'est la science biblique et pour finir la raison humaine; si l'Eglise est l'autorité suprème, elle devient alors extérieure à l'Ecriture, et celle ci est réduite à n'être qu'une "matière première" pour les formulations théologiques.
  • D'autre part sur le sacrement qui cesse d'être biblique, évangélique. On s'interesse alors moins au contenu du sacrement qu'à son "mode", à son "efficace"; Se developpe l'intérêt pour la "présence réelle", le culte qu Saint Sacrement, la communion devient un moyen de sanctification individuelle, elle n'est plus preèçue comme la participation au "Calice du Seigneur"
Le P. Alexandre termine cette première partie en disant que le lien insécable entre Parole et Sacrement fait que l'être de l'Eglise se réalise comme incarnation du Verbe. "Séparé du Verbe, le Sacrement risque d'être conçu comme une opération magique et privé du Sacrement la Parole risque d'être réduite à une doctrine".

Puis l'auteur nous invite à réfléchir sur l'évolution du lieu de la Parole et de celui de l'Evangile. Dans l'église ancienne, après la procession de l'entrée où l'évêque entre dans le temple portant l'Evangile, conservé hors du temple, les clercs se placent sur le "bema", une estrade semi-circulaire faisant face à l'autel, au centre se trouve la chaire de l'évêque et, de nos jours encore, cette chaire a sa place dans la nef au millieu du peuple où est célébrée la liturgie de la Parole. Il y avait donc successivement l'entrée du clergé dans le temple, puis l'entrée au bema et enfin l'entrée dans le sanctuaire au moment de l'oblation (actuele grande entrée): "ces trois processions exprimaient le symbolisme fondamantal de l'assemblée écclésiale: sa montée vers le Royaume de Dieu"
Avec la fin des persécutions et la paix constantinienne l'Evangile est conservé dans le sanctuaire, sur l'autel et le bema disparaît progressivement, modifiant le rite de l'entrée avec l'Evangile. L'autel devient le centre des deux parties de la liturgie; aujourd'hui encore l'Evangile est porté hors du sanctuaire pour être lu au millieu du temple. Avant la lecture l'Evangile est encenssé car le "livre de l'Evangile est l'icône verbale de la manifestation et de la demeure parmi nous du Christ". L'entrée avec l'Evangile n'est pas une figuration d'un événement du passé; c'est la manifestation du Seigheur ressuscité.

Les parties 3 et 4 sont consacrées au déroulement de la liturgie de la parole.
Elle commence par l'annonce: Paix à tous et son répons: Et à ton esprit.
Il nous est rappelé ici que la Paix est le Nom du Christ, que c'est le Christ lui-même. (En occident la salutation est: le Seigneur soit avec vous..)
Le lecteur proclame alors le prokimenon, quelques versets de psaume aujourd'hui, mais autrefois un psaume entier exécuté en mode antiphonique (chant alterné); l'auteur nous rappelle la place éminente du Psautier dans l'Eglise ancienne: un des "sommets de la prophétie", une "révélation dans la révélation", une "exégèse inspirée de l'Ecriture". Les Psaumes sont la prière du Christ et par là celle de l'Eglise. Le prokimenon nous introduit au sacrement de la Parole, Parole qui s'adresse pas seulement à la raison mais aussi au cœur.

Le lecteur lit alors l'Apôtre, qui n'est plus précédé comme autrefois d'une lecture de l'Ancien Testamant. Le P. Alexandre note la déaffection et la méconnaissance des fidèles pour la Sainte Ecriture: "l'acathiste est infiniment plus populaire que la Sainte Ecriture. Or notre liturgie est essentiellement composée dans le ton biblique: il en résulte en fin de compte que l'on ne comprend pas non plus la liturgie..." 
La lecture de l'Apôtre est suivie de l'Alleluia (qui est un héritage du judaïsme): C'est un chant mélismatique (c'est à dire très orné), jubilatoire; où la mémodie l'emporte sur la parole. Il exprime le contact avec le transcendent. C'est une salutation (avant la proclamation de l'Evangile) à la manifestation du Seigneur.
Pendant l'Alleluia le prêtre encense le livre de l'Evangile et l'assemblée. L'Eglise a dépassé les réticences de ses débuts par rapport à l'encens (offert aux dieux et à l'empereur par les apostats) pour y trouver la parfaite expression du sacrifice de louange : "Que ma prière monte devant Toi comme l'encens..." (Ps. 140).

La prière lue par le prêtre avant de proclamer l'Evangile, "pour l'ouverture des yeux spirituels par l'envoi de la Lumière incorruptible de son Intelligence divine", permet au Père Alexandre de faire un parallèle avec l'épiclèse sur les dons. La lecture/audition de la Parole est aussi communion et nourriture : " L'homme ne vit pas seulement de pain mais de toute parole qui sort de la bouche de Dieu." (Matthieu IV 3-4)

Enfin, dans la partie 5, l'auteur aborde le problème de la prédication. Il n'hésite pas à parler d'une crise de la prédication. Selon lui elle ne doit ni expliquer, ni réfléchir sur l'Evangile; il faut précher l'Evangile lui-même, "non pas avec le prestige de la parole ou de la sagesse,... car j'ai décidé de ne rien savoir parmi vous sinon Jésus Christ et Jésus Christ crucufié... Et ma parole et ma prédication ne consistent pas en des discours persuasifs de la sagesse humaine, mais dans la manifestation de l'Esprit et dans sa force... afin que votre foi ne soit pas fondé sur la sagesse des hommes, mais sur la puissancede Dieu". (1 Cor II, 11-14).
Le Père Alexandre conclut:  "L'Eglise toute entière, manifestée et réalisée par l'assemblée liturgique, a seule l'intelligence du Christ. C'est seulement dans l'assemblée que tous les dons, tous les ministères s'actualisent avec leur unité indivisible comme des manifestations de l'unique Esprit qui emplit tout le Corps."
L'Amen de l'assemblée atteste la réception de la Parole et l'unanimité avec le prédicateur dans l'Esprit.

Résumé par Jean-Pierre Gerin

4 dec. 2013

Copiii la biserica: cat, cum, si in ce conditii?


Mai gălăgioși ori mai liniștiți, mai plângăcioși ori mai veseli, mai statici ori mai jucăuși, prezența copiilor ne atrage atenția și nouă, adulților de pe lângă ei. Nu are cum să nu te sensibilizeze un zâmbet de bebeluș. Nu are cum să nu te facă atent un scâncet. Acestea sunt chiar ”armele” lor de bază. În același timp, la Sfânta Liturghie suntem chemați ”să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”. Suntem chemați ”sus să avem inimile”. Unde ți se mai duce inima când chiar în fața ta se desfășoară o criză de personalitate a unui pici de doi ani? La judecarea mămicii care ”nu știe să-și educe copilul”? La îngăduința față de criză, dar, pe de altă parte la ideea că ”totuși, trebuie să aibă o problemă mama asta dacă nu se gândește să-l scoată afară când îl vede că face gălăgie, nu vede cum deranjează?!” Sau poate chiar la încercarea de a potoli copilul cu o atitudine responsabilă, de apărător al bunei desfășurări a slujbei.

Pe de altă parte, nu poate să nu-ți joace înaintea ochilor scena în care ucenicii căutau să facă ordine, îndepărtând copiii aduși de mamele evlavioase în jurul Mântuitorului pentru a fi atinși de către Acesta, iar El le întoarce cu blândețe ”Lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți (că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor)” (Lc. 18, 16, Mt. 19, 14). Și cu gândul la asta, atins de ceva vinovăție, îți îngheață poate în aer gândul și gestul de îndepărtare a micului năzdrăvan.

Să ieși cu copilul afară din biserică?


M-am gândit destul de mult la situația aceasta pentru că la noi în biserică sunt foarte mulți copii. Mămicile se întreabă dacă să iasă ori nu afară când aceștia devin neliniștiți. În fond, cu ce sunt mai prejos copiii decât noi, adulții, atât de mult încât ei să nu beneficieze de harul slujbei care se ține biserică? Apoi, „cum să-i deprinzi cu statul la biserică dacă nu-i aduci în biserică?”, se întreabă mămicile pe bună dreptate? Cum să nu se sperie dacă sunt înconjurați de priviri cel puțin dezaprobatoare, dacă nu chiar de gesturi mai lipsite de răbdare?  De multe ori mi-am pus întrebări de genul: ”Doamne, care e chemarea noastră, ca și creștin-ortodocși, în această situație?”; ”Cum să ne păstrăm atenția la cuvintele slujbei când avem în față așa copii minunați?”; ”Cum arată dragostea și îngăduința față de ei și față de mămicile lor?”; ”Ce înseamnă a fi o familie, un trup, în cazul slujbei?”.

Și mi-a venit gândul că noi, ca oameni, privim lucrurile din perspectiva noastră, destul de limitată și restrictivă uneori. Că de multe ori judecăm și pornim cu judecată la a face ordine în viața noastră (mă port într-un anume fel ca să nu fiu ca ”celălalt” care... nu e atent, iubitor, deschis, înțelegător). Dar dacă m-aș pune cu adevărat în locul celui care și așa are greutăți la a se concentra la slujbă, rătăcindu-și prea ușor atenția printre propriile griji? Ce ar face o mamă care se gândește și la aproapele, cu care este tot una - doar ne împărtășim din același Potir, nu-i așa?!? Să se gândească la aproapele, nu doar la slăbiciunile și păcatele lui (”Ce fel de creștin o fi ăsta, că nu mă îngăduie să ascult chemarea lui Hristos?”). ”Iată: aproapele meu, prietenul meu, fratele meu, a venit să participe la Sfânta Liturghie. Care e datoria mea ca și creștin? Să-l odihnesc, sau să mă impun, să-mi impun, cu Scriptura în mână, dreptul de a nu fi atent nici eu la slujbă, de a nu fi atent nici celălalt? Doar mi-am adus copilul la chemarea lui Hristos, nu?” Aceasta este o întrebare extremă. Nu cred că o pune vreo mamă în mod conștient. Mamele sunt în general preocupate și încurcate pentru că nu știu cum să facă să nu deranjeze. Dorința lor sinceră e să-și aducă pruncul la Izvorul Vieții, să-l adape din Acesta. Este dorința firească a mamei de a-i oferi cel mai bun lucru posibil copilului său.

”Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo”


Și atunci? Unde este măsura dragostei? Un posibil gând ar fi acela de a reciti cu atenție pasajele scripturistice la care se face apel în insistența de a sta cu copilul în biserică chiar și atunci când acesta dă semne de vizibil disconfort – pentru el sau pentru cei din jur:
 ”Şi aduceau la El şi pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar ucenicii, văzând, îi certau. Iar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia.” (Lc. 18, 15-16)
 ”Atunci I s-au adus copii, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să Se roage; dar ucenicii îi certau. Iar Iisus a zis: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo” (Mt 19, 13-15).

Am pus aceste versete pentru a vă invita să meditați asupra lor. Atât cei lipsiți de răbdare față de copii, cât și cei care aduc copiii la biserică. Să răspundem mai întâi la o întrebare: Care era gândul cu care erau aduși copiii la Mântuitorul? După cum vedem, atât Matei, cât și Luca, spun că o făceau ca să Se atingă de ei și să Se roage (să le dea binecuvântare, am spune noi în zilele noastre). Sfântul Apostol Matei spune chiar ce a făcut Mântuitorul imediat ce Și-a pus mâinile pe ei: ”S-a dus de acolo”. Cum vedem, nu a început să le predice copiilor. De ce oare? Poate și pentru că Mântuitorul știa că cei mici n-au atâta nevoie de cuvânt ca cei mari și învârtoșați la inimă (nu degeaba ne-a îndemnat să fim ca ei). Că prezența și binecuvântarea Lui le e de ajuns, ajung direct unde trebuie și de unde nu se mai ia: în inima curată și deschisă.

Dar noi ce facem? Ne punem nu doar în locul celorlalți (ar trebui să fie mai îngăduitori), ne punem și în locul copilului (și privim în mod cantitativ: să stea cât mai mult timp, ca ”să primească” cât mai multă cantitate de binecuvântare a Domnului) - uitând că oricât de mic ar fi copilul, Domnul are relația Lui personală cu el și că uneori primul suspin de nerăbdare sau primul chicot poate fi semn că ”s-a umplut” de har și acum poate merge la ale sale, care sunt jocul și hârjoana; și ne punem chiar și în locul lui Dumnezeu, condiționându-I lucrarea în funcție de ce înțelegem (noi) din ea și încercând s-o gestionăm (noi) după cum ni se pare.

 O excludere din sânul lui Hristos?


Să înțelegem atunci că nu mai trebuie aduși copiii la biserică? În niciun caz. Să înțelegem doar să fim îngăduitori și iubitori unii față de alții. Să respectăm pe aproapele care vine la biserică să se roage (poate), să respectăm copilul, îngăduindu-i cele ale vârstei, ieșind afară atunci când devine gălăgios și neliniștit (atât în sens de plâns cât și de râs) - pentru a reveni cu el la momentul împărtășirii. Să ne respectăm pe noi înșine, ca părinți, alegând să avem încredere în lucrarea lui Dumnezeu cu noi, crezând în faptul că jertfa pe care o facem din noi înșine retrăgându-ne atunci când copilul nostru este nerăbdător este mai valoroasă în fața Domnului decât ar fi jertfa pe care am face-o din ceilalți, stârnindu-le gânduri de judecată la adresa noastră sau a copilului nostru în timpul Sfintei Liturghii. Ca părinți ne-am asumat unele jertfe, printre care e și aceasta. Iar dacă privim cu bună-credință și căutăm să fim cu El, la biserică, vom vedea că, încetul cu încetul, copilul nostru va intra liniștit, cuminte și privind cu încredere și relaxare la cei din jur.

Din nefericire, există situații când privim ”statul afară din pricini binecuvântate” pe timpul slujbei ca pe o excludere din sânul lui Hristos, ca pe un fel de mică anatemizare a familiei cu prunci, ceva care n-ar trebui să fie. Această interpretare arată doar o neputință a noastră de a înțelege că Hristos nu se termină la ușa bisericii de piatră. În același timp, să nu confundăm această flexibilitate cu o invitație de a lipsi fără pricini binecuvântate de la Sfânta Liturghie. Onestitatea noastră e cea care ne face să nu ieșim din sânul Lui, chiar dacă stăm la poarta bisericii, în vreme ce lipsa onestității ne ține departe de El, chiar de am fi și în fața ușilor împărătești, în fața Potirului, pentru că noi Îl ținem pe El la ușa inimii noastre fără să-I deschidem. Onestitatea față de noi înșine, iubirea pentru aproapele și dreapta socoteală ne vor spune oricând unde să ne așezăm pentru a fi întotdeauna cu El. Ceea ce, de altfel, El Însuși dorește infinit pentru toți oamenii, pe care îi iubește atât de mult.

Sursa: Doxologia/Cristina Sturzu, Copiii la biserică: cât, cum și în ce condiții?

22 nov. 2013

Cateheza. Sfanta Liturghie - 3.Taina intrării


Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce ai așezat în ceruri cetele și oștirile îngerilor și ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea Sfinților Tai îngeri care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta”. 
Aceasta este rugăciunea intrării.

La început, prima parte a Liturghiei după adunarea credincioșilor era intrarea preotului, care spunea „Pace vouă”.

Acum, înaintea intrării, există o parte introductivă care cuprinde ectenia mare, trei antifoane și trei rugăciuni. Ectenia cea mare este formată dintr-un șir de rugăciuni de cerere cu care încep toate slujbele Bisericii (slujba cununiei, a înmormântării, a sfințirii apei etc.). Ea a apărut încă de timpuriu în ritualul slujbei divine bizantine, reprezentând rugăciunea de obște începătoare. Cele trei antifoane alcătuiau inițial o slujbă aparte închinată unui sfânt sau unui eveniment și se săvârșea în timpul procesiunii de la un locaș (Biserica Sfânta Sofia, de exemplu) spre locașul închinat sfântului, unde urma să fie sărbătorită această "amintire" prin săvârșirea Euharistiei. De aici provine și varietatea antifoanelor și "schimbarea" lor în funcție de evenimentul sărbătorit.

Ectenia mare


Revenind la ectenia cea mare, diaconul începe zicând: „Cu Pace Domnului să ne rugăm”. Este vremea rugăciunii obștești. Această rugăciune nu este o rugăciune simplă a omului sau a unei grupări omenești, ci este rugăciunea lui Hristos însuși către Tatăl Său. Noi ne rugăm întru Hristos și El, prin Duhul Său Sfânt, se roagă în noi, cei adunați în numele Lui. Apostolul Pavel zicea: „unul este Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, omul Iisus Hristos”.

Ectenia mare continuă cu „Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre”. Nouă ne este dată în Biserică pacea lui Hristos, după cum este dată ungerea Sfântului Duh. Ceea ce este dat trebuie primit și noi suntem chemați ca permanent să creștem în acest dar. Biserica – adunarea sfinților – este totodată adunarea păcătoșilor care au primit, dar nu și-au însușit, care sunt miluiți dar resping Harul și cad neîncetat din El. Pacea de sus este tocmai împărăția lui Dumnezeu. Sufletul înseamnă omul însuși, părticica dumnezeiască care-l face pe om chip și asemănare cu Dumnezeu, și datorită căreia, ultimul păcătos este comoară neprețuită.

Prin „Pentru pacea a toată lumea” ne rugăm ca pacea lui Hristos să se răspândească asupra tuturor și toți să devenim co-participanți la împărăția lui Dumnezeu.

Pentru bunăstarea tuturor bisericilor lui Dumnezeu” este rugăciunea pentru credincioşia și tăria creștinilor, pentru ca Biserica să fie credincioasă esenței și destinației sale, aceea de a mărturisi pe Hristos și împărăția Lui.

Pentru unirea tuturor”. Unitatea tuturor în Dumnezeu alcătuiește ultimul scop al creației și al mântuirii. Hristos a venit „pentru ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați".

Pentru locașul acesta și pentru cei ce cu credință, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu intră în el” prezintă condițiile participării noastre adevărate la rugăciune și Taină.

Pentru episcop, cler și popor” este rugăciunea pentru toți slujitorii, care formează Trupul lui Hristos.

Pentru țara, pentru orașul, pentru stăpânirile, pentru toți oamenii, pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelșugarea roadelor pământului, pentru cei ce călătoresc, pentru cei care pătimesc, pentru cei bolnavi, pentru cei întemnițați” extinde rugăciunea asupra lumii întregi, naturii și întregii vieți.

În sfârșit, pomenim toți sfinții, adică întreaga Biserică. Prin „Pe noi înșine, și unul pe altul, și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” mărturisim că ne predăm viața noastră lui Hristos, pentru că El este viața noastră, pentru că în baia botezului noi am murit faptului de a ne limita numai la „viața naturală”.

 Rugaciunile antifoanelor

Urmează trei antifoane și trei rugăciuni, numite rugăciuni ale antifoanelor. Aceste rugăciuni sunt niște cântări de slavă și de mulțumire lui Dumnezeu. În practica contemporană ele au devenit tainice, adunarea auzind doar partea finală: „că ție se cuvine ...”. Această practică a apărut mai târziu. Inițial, toate rugăciunile Liturghiei se citeau în auzul tuturor, căci sunt rugăciuni ale întregii Biserici.

În "rugăciunea primului antifon", preotul mărturisește credința Bisericii, stăpânirea lui Dumnezeu care este neasemănată, în slava Lui neajunsă, în mila Lui nemăsurată și iubirea de oameni negrăită. Dumnezeu însuși a voit să Se arate pe Sine și Biserica îi cere Lui "să caute spre locașul acesta și spre adunarea aceasta".

Rugăciunea antifonului al doilea mărturisește apartenența Bisericii lui Dumnezeu „mântuiește poporul Tău, binecuvintează moștenirea Ta, păzește plinătatea Bisericii Tale”.

După mărturisirea rugăciunii din antifonului al treilea, omenirii unite cu Dumnezeu i se dăruiește viața veșnică – „dându-ne nouă în veacul de acum cunoștința Adevărului Tău și în veacul viitor Viață veșnică dăruindu-ne ..." .

Vohodul mic

Expresia mica intrare (vohodul mic), spre deosebire de intrarea cea mare de la începutul Liturghiei, o întâlnim pentru prima oară în manuscrisele din secolul al XlV-lea. În practica actuală, vohodul este, înainte de toate, intrarea cu Evanghelia, adică scoaterea ei solemnă din altar și ducerea ei din nou în altar, prin ușile împărătești. Acesta preînchipuie ieșirea lui Hristos la propovăduirea Evangheliei. La intrare, preotul se apropie de Prestol (Sfânta Masă), deci intrarea este întotdeauna înălțare. Prin Sfânta Masă, Biserica se înalță la Cer unde se și săvârșește Euharistia. În mistica euharistică apuseană, Hristos coboară peste altarele noastre. În realitate însă, experiența euharistică inițială ne vorbește despre înălțarea noastră acolo unde s-a înălțat Hristos, ne vorbește de natura cerească a lucrării sfinte euharistice. Euharistia este întotdeauna ieșirea din "lumea aceasta" și înălțarea la Cer; iar ca simbol al acestei înălțări, "posibile" și reale, este Sfânta Masă.

Rugaciunea si cantarea Trisaghionului

Intrarea culminează cu rugăciunea și cântarea Trisaghionului, care exprimă și mai bine sensul intrării ca apropiere de Sfânta Masă și înălțare spre împărăție. Preotul, stând înaintea Sfântei Mese, înalță rugăciunea cântării celei întreit sfinte. Rugăciunea începe prin Sfinte Dumnezeule, începe cu mărturisirea sfințeniei lui Dumnezeu. Acest nume al lui Dumnezeu, Sfânt, nu poate fi explicat de nici o logică. Ne dăm seama ca slujirea divină, fără să ne explice ce este sfințenia lui Dumnezeu, ne-o descoperă și, în această descoperire, se cuprinde esența de totdeauna a cultului. „În slujirea divină, trăirea aceasta parcă se revarsă de pretutindeni - din cuvinte, din gesturi, din lumânări, din mireasma care umple locașul, ca în vremea lui Isaia” (L. Bouyer). Cântarea Trisaghionului,Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte" mărturisește că Dumnezeu s-a descoperit pe Sine oamenilor, mărturisește împăcarea pământului cu cerul și că nouă ne este dat „sa avem parte de sfințenia Lui”.

Apoi, preotul, cu fața spre adunare - ca fiind unul din adunare, dar totodată și chipul Domnului, îmbrăcat întru stăpânirea și puterea Lui - ne trimite nouă pacea pentru a auzi Cuvântul lui Dumnezeu.

21 nov. 2013

Cateheza. Sfanta Liturghie - 2.Taina Imparatiei



«Si Eu va incredintez voua Imparatia, cum Mi-a incredintat-o Mie Tatal
Meu, ca sa mancati si sa beti la Cina Mea in Imparatia Mea»

- Liturghia dumnezeiască începe cu vozglasul solemn al proistosului:
"Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor". 
Cu vestirea împărăţiei, cu vestirea cea bună că s-a apropiat îşi începe Mântuitorul propovăduirea: "Iisus a venit în Galileia, propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi zicînd: s-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu: pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Mc.I, 14-15). De la aşteptarea împărăţiei, de la rugăciunea despre venirea ei, începe prima şi cea mai importantă rugăciune creştină dăruită nouă de însuşi Hristos: "Să vină împărăţia Ta...". Impărăţia lui Dumnezeu este conţinutul vieţii creştine. Impărăţia lui Dumnezeu - după învăţătura de acord a Tradiţiei şi a Scripturii - este cunoaşterea lui Dumnezeu, iubirea faţă de El, unitatea cu El şi viaţa întru El. Impărăţia lui Dumnezeu este unirea cu Dumnezeu, El fiind izvorul vieţii, însăşi Viaţa. Impărăţia lui Dumnezeu este conţinutul Vieţii veşnice: "aceasta este viaţa veşnică ca să te cunoască pe Tine" (Io. XVII, 3). Pentru această viaţă reală şi veşnică în plinătatea cunoaşterii, unităţii şi a iubirii a fost creat omul. El a căzut de la aceasta în păcat şi, prin păcatul omului, în lume s-a instaurat răul, suferinţa şi moartea, s-a instaurat prinţul acestei lumi. Lumea a respins pe Dumnezeu şi împăratia Sa. Dumnezeu însă nu S-a întors de la lume, "nu Te-ai depărtat, toate făcîndu-le până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să vie" (Rugăciunea euharistică la Liturghia Sfântul Ioan Gură de Aur)

- "Lumea aceasta" şi "împărăţia lui Dumnezeu", unite în Evanghelie întro coexistenţă oarecum încordată şi în luptă, au început să fie gândite aproape exclusiv într-o succesiune cronologică: acum numai "lumea aceasta", pe urmă numai împărăţia, în timp ce pentru primii creştini realitatea atotcuprinzătoare şi noutatea cutremurătoare a credinţei lor a fost tocmai că împărăţia s-a apropiat şi, deşi nevăzută "lumii acesteia", ea se află deja "în mijlocul nostru", luminează deja, lucrează deja în lume. Impărăţia lui Dumnezeu, deplasata după sfârşitul lumii în depărtările tainice şi nepătrunse ale timpului, a încetat să fie simţită de creştini ca ceva aşteptat, ca ceva dorit, ca împlinire plină de bucurie a tuturor nădejdilor, a tuturor dorinţelor, a vieţii însăşi, a tot ceea ce Biserica primară punea în cuvintele rugăciunii Domnului: "să vină împărăţia Ta..."

- Biserica, "turma mică" căreia Tatăl a binevoit să-i dea împărăţia (Lc. XII, 32), se adună în mod tainic şi nevăzut pentru lume, "cu uşile încuiate". Şi în separarea ei de lume, cu adevărat în afara ei, se săvîrşesc înălţarea şi intrarea Bisericii în lumina, în bucuria şi în triumful împărăţiei. Se poate spune fără exagerare că din trăirea unică şi de neasemuit a întruparii s-a dezvoltat şi trăieşte întreaga slujire divină creştină. Euharistia nu "preînchipuie" nimic, ci descopera totul şi împărtăşeste tuturor adevarul.

- In momentul inceperii Liturghiei al invocarii pogoririi imparatiei lui Dumnezeu intre oameni, adunarea despre care am vorbit in prima cateheza, devine cereasca iar locasul de cult devine cerul pe pamint, cu alte cuvinte noi cei adunati am intrat in imparatia cerului inca din aceasta viata pentru ca imparatia vine la noi, se pogoara intre noi in mod real.

- Locaşul apare acum ca un întreg care uneşte şi co-supune unul altuia toate elementele: spaţiul şi forma locaşului, aşezarea icoanelor şi legătura între ele, tot ce poate fi numit organizarea şi construirea locaşului. Prin acelaşi simbol al
împărăţiei, prin "epifania" lui se descoperă făptura transfigurată şi preamărită, în ideea ei iniţială care este întrupată în icoană; iată de ce Biserica interzice transformarea icoanei in preinchipuire sau in alegorie. Icoana nu preinchipuie ci descopera, si descopera in masura in care ea e partasa cu cel pe care-l descopera, in masura in care ea insasi e prezenta si participare.

- Ca şi cu o mie de ani în urmă, credinciosul merge şi acum în locaş pentru ca, înainte de toate, să se "atingă cu adevărat de alte lumi". "Cu cerul de nebiruit respiră sufletul liber...". Intr-un anumit sens, el "nu se interesează" de slujirea divină aşa cum se "interesează" iubitorii ei fervenţi şi cunoscătorii tuturor amănuntelor ei; nu se interesează, pentru că el primeşte lumină, bucurie, mângâierea împărăţiei lui Dumnezeu, "bucuria, pacea şi dreptatea în Duhul Sfânt..." dupa care este însetat. Ce-i pasă lui de complexitatea şi fineţea explicărilor, că acest ritual "preînchipuie" una sau alta, că închiderea sau deschiderea uşilor împărăteşti înseamnă una sau alta. El nu aleargă după toate aceste "preînchipuiri", pentru credinţa lui ele sunt de prisos. El cunoaşte cu tărie că, pentru un timp anumit, a ieşit din "lumea aceasta" şi a venit acolo unde totul este altfel, dar atât de trebuincios, dorit, esenţial, încît acest altfel îi luminează şi dă sens întregii lui vieţi. Chiar dacă nu va putea să exprime în cuvinte, el cunoaşte, de asemenea, că acest altfel este tocmai aceea pentru care merită să trăieşti, către care se îndreaptă totul, la care se referă totul, se împlineşte totul şi anume împărăţia lui Dumnezeu. El cunoaşte că, deşi îi sunt de neînţeles unele cuvinte sau ritualuri, împărăţia lui Dumnezeu i se dăruieşte lui in Biserică, în "lucrarea ei de obşte", în prezenţa obştei în faţa lui Dumnezeu în "adunare", în 'înălţare", în "iubire".

- Ce înseamnă "a binecuvînta împărăţia"? Aceasta înseamnă a recunoaşte şi a mărturisi că ea este valoarea supremă şi ultimă, că este însăşi "Viata vieţii". Aceasta înseamnă a proclama că este scopul Tainei - a peregrinării, a înălţării, a intrării - care începe chiar acum. Aceasta înseamnă a îndrepta atenţia, mintea, inima, sufletul şi întrega viaţă spre ceea ce cu adevărat este unicul de trebuinţă. Aceasta înseamnă, în sfîrşit, a mărturisi că încă de acum, încă în "lumea aceasta" este posibil a deveni părtaş împărăţiei, a intra în lumina, adevărul şi bucuria ei.

De fiecare dată cînd creştinii "se adună ca Biserică", ei mărturisesc că Hristos este împărat şi Domn, că s-a descoperit şi s-a dăruit deja împărăţia Lui, că a început deja viata nouă şi nemuritoare. Iată pentru ce Liturghia începe cu această mărturisire şi slavoslovie solemnă a împăratului său, care vine acum, dar care este întotdeauna şi împărtăşeşte în veacul veacurilor. "Vremea este a face Domnului...", anunţă diaconul pe proistos. Aceasta însă nu este doar o amintire simplă despre timpul "potrivit de a săvîrşi taina", ci este afirmarea şi mărturisirea că vremea nouă, vremea împărăţiei lui Dumnezeu şi împlinirea ei de către Biserică intră acum în timpul căzut al "lumii acesteia", pentru ca Biserica să ne înalţe pe noi la cer şi să ne prefacă în "ceea ce este ea": Trupul lui Hristos şi Templul Sfântului Duh.

"Binecuvîntată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh..." anunţă proistosul. Adunarea răspunde: Amin. Acest cuvânt este tradus în mod obişnuit "aşa să fie", însă sensul şi răsunetul lui sunt mai puternice. El reprezintă nu numai acordul, dar şi o acceptare activa. "Da, aceasta aşa este şi aşa va să fie".

Cu acest cuvânt se împlineşte şi parcă "se pecetluieşte" fiecare rugăciune pronunţată de proistos, exprimînd prin aceasta participarea firească şi iniţială a fiecărui credincios şi a tuturor la un loc, într-o singură lucrare sfântă a Bisericii.
"Voi sunteţi cei care spuneţi Amin, spune Fericitul Augustin, şi în acest fel pecetluiţi cu răspunsul vostru. Voi auziţi «Trupul lui Hristos» şi răspundeţi «Amin». Fiti dar mădulare ale Trupului lui Hristos ce se înfăptuieşte cu Aminul vostru... Lucraţi sfinţenia aceea care sunteţi voi..."

Cateheza. Sfanta Liturghie - 1. Taina Adunarii


«atunci cand voi va adunati ca Biserica»(1 Cor 11,18)

- "A se aduna în Biserică", în noţiunea creştinismului primar, înseamnă a alcătui o adunare al cărui scop este a descoperi, a realiza Biserica ca adunare euharistică al carei culminare şi împlinire se săvîrşeşte in "Cina Domnului", "frîngerea euharistică a Pîinii"

- De la început este cu totul evidentă şi indiscutabilă această treime: Adunarea, Euharistia, Biserica

- Problema aceasta este cu atît mai importantă cu cât treimea evidentă a Bisericii primare a încetat să mai fie evidentă pentru conştiinţa Bisericii contemporane

- Adunarea este prima forma a Euharistiei

- De la început, Biserica mărturisea cu tărie că "legea credinţei" (lex credendi) şi "legea rugăciunii" (lex orandi) sunt nedespărţite şi una serveşte de temelie celeilalte, după cuvîntul Sfîntului Irineu din Lyon: "învăţătura noastră este în concordanţă cu Euharistia, iar Euharistia confirmă învăţătura" (Adversus Haeresis)

- Slujirea euharistica se construieşte, de la început şi până la sfîrşit, pe principiul coraportarii, adică al interdependenţei dintre proistos (preot) şi popor; am putea defini şi mai clar legătura aceasta ca fiind conslujire

- Toate documentele prime mărturisesc totuşi, de comun acord, că adunarea era totdeauna actul prim şi de bază al Euharistiei. Acest fapt este indicat şi în denumirea liturgică primară a săvîrşitorului Euharistiei, Proistosul, a cărui primă funcţie este de a fi conducătorul adunării, de a fi "proistosul fraţilor". In acest fel, adunarea este primul act liturgic al Euharistiei, este baza şi începutul ei.

- In creştinismul primar adunarea premerge intrării proistosului: "Biserica, scrie Sfîntul Ioan Gură de Aur, este casa comună pentru noi toţi şi voi ne întîmpinaţi pe noi, când noi intrăm... Ca urmare, îndată după aceasta, noi vă salutăm şi vă acordăm pacea"

- Când Arhiereul slujeşte Liturghia, prezenţa şi întâmpinarea lui de către adunare şi înveşmântarea lui are loc în mijlocul adunării şi nu intră în altar pînă la "intrarea mică" (vohodul mic); şi el repetă parcă a doua oară proscomidia, înainte ca darurile să fie aduse de noi la Prestol, adică în timpul "intrării celei mari" (vohodul cel mare)

- Adunarea este adevăratul început, lucrarea primă şi de bază a Euharistiei.

- Con-slujirea proistosului cu poporul se exprimă, fără excepţie în structura dialogală, în toate rugăciunile euharistice. Adunarea "pecetluieşte toate rugăciunile" cu cuvîntul "Amin", un cuvînt-cheie al slujirii divine creştine, care leagă într-un întreg organic pe proistos şi poporul lui Dumnezeu pe care-l conduce. Fiecare din aceste  rugăciuni se pronunţă în numele nostru al tuturor. Fiecare din părţile componente ale sfintei slujiri euharistice - citirea cuvântului lui Dumnezeu, înălţarea, împărtăşirea - începe cu dăruirea reciprocă a păcii: "pace vouă" - "şi duhului tău...". Şi, în sfîrşit, toate rugăciunile cuprind în conţinutul lor lauda noastră, mulţumirea noastră, împărtăşirea noastră, iar ca scop final au "unirea noastră unul într-altul întru împărtăşirea Aceluiaşi Duh...".

- Aceeaşi idee a adunării şi a con-slujirii este exprimată şi întruchipată prin locul şi încăperea în care se săvîrşeşte Euharistia, adică locaşul. Este suficient să amintim că locaşul creştin primar este, înainte de toate, domus ecclesiae - locul adunării Bisericii şi al frîngerii pîinii euharistice, factorul care uneşte şi îndrumă este tocmai ideea adunării în Euharistie. Ca şi la început, în epoca primară a creştinismului, tot aşa şi acum locaşul impresionează în chip viu şi se simte ca sobor, adunare care uneşte în Hristos cerul şi pămîntul şi întreaga făptură, ceea ce şi constituie esenţa şi destinaţia Bisericii. Despre aceasta mărturiseşte şi forma locaşului şi pictura icoanelor.


- Oricît de straniu ar apărea astăzi mulţimii ortodocşilor, trebuie să afirmăm că iconostasul a apărut dintr-o cauză total contrară: nu pentru a separa, ci pentru a uni.

Deorece icoana e mărturie sau, mai bine zis, este consecinţa unirii între cel dumnezeiesc şi cel omenesc, între cel ceresc şi cel pâmîntesc; ea este totdeauna, prin esenţă, icoana întrupării. De aceea şi iconostasul a apărut de la început din trăirea realităţii că locaşul este "cerul pe pământ", ca o mărturie că "s-a apropiat de noi împărăţia lui Dumnezeu". Ca şi întreaga iconografie din locaş, iconostasul este prezentarea întrupată a Bisericii ca sobor (adunare), ca unitate a lumii văzute şi nevăzute, ca descoperirea şi prezenţa făpturii noi şi transfigurate.

- Liturghia este "Taina adunării". Hristos a venit "pentru ca pe fiii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu să-i adune într-una" (Io. XI, 52) şi Euharistia, chiar de la început, a fost descoperirea şi realizarea unităţii poporului Nou al lui Dumnezeu, adunat de Hristos şi întru Hristos. Trebuie să cunoaştem bine şi să ţinem minte: în locaş mergem nu pentru rugăciunea individuală, ci mergem ca să ne adunăm în Biserică, şi locaşul văzut este doar chipul locaşului celui nefăcut de mână, pe care îl reprezintă. De aceea, "adunarea în Biserică" este cu adevărat prima lucrare liturgică, este baza întregii Liturghii şi, dacă nu înţelegi aceasta, nu poţi înţelege lucrarea tainică ce urmează. Când spun "mă duc la Biserică", aceasta înseamnă că eu merg la adunarea credincioşilor, pentru ca împreună cu ei să alcătuim Biserica, pentru ca să fiu ceea ce am devenit în ziua botezului, adică mădular în sensul deplin şi absolut al acestui cuvânt, mădular al Trupului lui Hristos: "Voi, spune apostolul, sunteţi Trupul lui Hristos şi în parte mădulare" (1 Cor.XII, 27). Eu mă duc să arăt şi să mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi a lumii taina împărăţiei lui Dumnezeu, deja "venită în putere". Impărăţia lui Dumnezeu a venit şi vine întru putere în Biserici. Iată Taina Bisericii, Taina Trupului lui Hristos: "Unde sunt adunaţi doi sau trei în Numele Meu, acolo şi Eu sînt în mijlocul lor". Minunea adunării bisericeşti constă în aceea că ea nu este "însumarea" oamenilor păcătoşi şi nevrednici care o compun, ci Trupul lui Hristos. Adeseori spunem că mergem la Biserică pentru ca să primim ajutor, putere harică, mângâiere de la El, însă uităm că noi suntem Biserica, noi o alcătuim, că Hristos se află în mădularele Sale şi că Biserica nu este în afară de noi, nu este deasupra noastră, ci noi suntem întru Hristos şi Hristos in noi. Creştinismul constă nu în aceea că el dă fiecăruia posibilitatea "desăvârşirii personale", ci în aceea că înainte de toate creştinilor le este dat şi poruncit să fie Biserică - "popor sfânt, preoţie împărătească, neam ales" (1 Ptr. II, 9), să descopere şi să mărturisească prezenţa lui Hristos şi a împărăţiei Lui în lume.

- Biserica adunată în Euharistii, chiar dacă este limitată "la doi sau trei", este chipul şi realizarea Trupului lui Hristos şi numai de aceea cei adunaţi pot să se împărtăşească, adică să fie în comuniune prin Trupul şi Sîngele lui Hristos, căci ei îl descoperă pe El prin adunarea lor. Nimeni şi niciodată nu ar fi putut să se împărtăşească, nimeni şi niciodată nu ar fi fost vrednic şi "suficient" de sfînt pentru împărtăşire, dacă ea nu ar fi fost dată şi poruncită în Biserică, în adunare, în acea unitate tainică în care noi, alcătuind Trupul lui Hristos, putem fără osîndă să numim pe Dumnezeu Tată şi să fim în comuniune şi părtaşi Vieţii dumnezeieşti.

- In sfîrşit, dacă "adunarea în Biserică" este chipul Trupului lui Hristos, atunci chipul Capului Trupului este preotul. El face parte din adunare şi este în fruntea ei, şi faptul că este în fruntea ei realizează din "grupele creştinilor" adunarea Bisericii în plinătatea darurilor sale. Dacă acesta, ca om, este doar unul din cei adunaţi, şi poate fi păcătos şi nevrednic, prin darul Sfîntului Duh - păstrat în Biserică de la Cincizecime şi transmis neîntrerupt prin punerea mîinilor Episcopului - preotul descoperă puterea Preoţiei lui Hristos Care S-a sfinţit pe Sine pentru noi şi este Unicul Preot al Noului Testament: "Prin aceea că Iisus rămîne în veac, are şi o preoţie netrecătoare" (Ebr. VII, 24). După cum sfinţenia adunării nu este sfinţenia oamenilor care o compun, ci sfinţenia lui Hristos, tot aşa şi sfinţenia preotului nu este sfinţenia lui ci a lui Hristos dată Bisericii, pentru că ea însăşi este Trupul Lui. Hristos nu este în afară de Biserică şi nu a delegat pe nimeni de a stăpîni sau a avea putere, ci El însuşi este prezent în Biserică şi cu Duhul Sfânt împlineşte întreaga viaţă a Bisericii. Preotul nu este «reprezentantul», nici "locţiitorul" lui Hristos. In Taină, preotul este însuşi Hristos, după cum adunarea este Trupul Lui. Fiind Capul adunării, Hristos arată în Sine unitatea Bisericii, unitatea cu Sine a tuturor mădularelor ei. In această unitate a proistosului şi a adunării se descoperă unitatea divino-umană a Bisericii întru Hristos şi cu Hristos.

De aceea şi înveşmîntarea preotului, chiar dacă în zilele noastre se săvîrşeşte pînă la Liturghie, este legată de adunare, căci înveşmîntarea este chipul, Icoana unităţii dintre Hristos şi Biserică, a unităţii indestructibile a celor mulţi care sunt una. Haina albă, stiharul, este înainte de toate haina albă a botezului primită de fiecare din noi la botez. Această haină a tuturor celor botezaţi este haina Bisericii înseşi, pe care, îmbrăcînd-o preotul, descoperă unitatea adunării şi ne uneşte pe noi toţi în sine. Epitrahilul est chipul luării de către Mântuitorul a naturii noastre, pentru a o mântui şi a o îndumnezei, este semnul că această preoţie este a lui Hristos însuşi. De asemenea şi mînecuţele: mîinile cu care preotul binecuvîntează şi lucrează² cele sfinte, nu mai sunt mîinile lui, ci mâna lui Hristos. Brâul este totdeauna semnul ascultării, pentru a fi gata de a sluji. Preotul nu se înalţă şi nu se aşează "pe cele înalte" de la sine, el este trimis la această slujire, el "nu este mai mare decît Domnul său", pe Care trebuie să-L urmeze şi prin harul Căruia slujeşte. In sfîrşit, felonul este slava Bisericii ca o creaţie nouă, este bucuria, adevărul şi frumuseţea vieţii noi, chipul împărăţiei lui Dumnezeu şi a împăratului Care "S-a împărăţit şi în podoabă S-a îmbrăcat..." pentru vecie.

Jean-Claude Larchet despre impartasirea deasa


Un tânăr român, aflat recent în călătorie în Franţa se declara mirat de faptul că în bisericile ortodoxe occidentale (în special în cele ruseşti) credincioşii se împărtăşesc în număr mare şi în des. El vedea în această practică o influenţă a catolicismului sau a protestantismului. Aceasta viziune asupra lucrurilor este inexactă din mai multe puncte de vedere.

În timpurile apostolice şi până în secolul al IV-lea împărtăşirea deasă şi chiar zilnică era o practică normală. Părinţii o încurajau călduros. Numeroşi Părinţi și scriitori ai Bisericii – Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, Ciprian al Cartaginei, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Hilarie de Poitiers, Augustin, Ioan Casian – vedeau în cuvintele rugăciunii Tatăl nostru „pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi”, o cerere către Dumnezeu pentru a putea primi în fiecare zi pâinea euharistică. Tertulian scria: „Creştinii ating în fiecare zi trupul Domnului”. Sfântul Ciprian constata: „Creştinii se împărtăşesc în toate zilele, dacă nu au făcut păcate grave”, iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Împărtăşirea zilnică şi participarea la Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos sunt bune şi de folos, pentru că El însuşi spune Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el şi va avea viaţă veşnică (Ioan 6, 55). Cine se poate îndoi că împărtăşirea deasă este echivalentul vieţii veşnice? Noi mai puţin, căci ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta şi în alte zile, dacă este pomenirea unui sfânt” (Canonul 94).

Constatăm totuşi, la începutul secolului al IV-lea, din partea unor credincioşi, o reticenţă faţă de împărtăşirea deasă. Sfântul Ioan Casian este astfel obligat să precizeze că, deși trebuie să fim vrednici să ne apropiem de Sfintele Taine, nu este necesar însă să fim desăvârșiți sau sfinţi: „Nu trebuie să ne oprim singuri de la împărtăşirea cu Domnul, pentru că avem conştiinţa faptului că suntem păcătoşi. Dimpotrivă, vom merge să-L primim cu o dorinţă mai mare pentru a dobândi sănătatea sufletului şi curăția duhului, dar cu credinţă şi umilinţă, considerându-ne nevrednici de un asemenea har şi căutând mai degrabă medicamentul pentru rănile noastre. Dacă aşteptăm să fim vrednici, nu ne vom împărtăşi nici măcar o dată pe an. Practica împărtăşirii anuale este a multora din cei care rămân în mănăstiri. Ei îşi creează o anumită idee despre vrednicie, despre sfinţenie şi despre măreţia Sfintelor Taine, considerând că nu trebuie să ne apropiem de acestea, în înţelesul lor, decât dacă suntem sfinţi şi fără pată şi nu mai degrabă pentru a deveni. Ei cred că evită, astfel orice duh de mândrie. În realitate, ei cad într-o mândrie şi mai mare, căci cel puţin în ziua în care se împărtăşesc se consideră vrednici de împărtăşanie. Cât de preferabil este să primim Sfintele Taine în fiecare duminică, ca remediu pentru patimile noastre, cu inima zdrobită, plini de credinţă şi mărturisind că nu merităm acest har, în loc să ne umplem de această convingere deșartă că măcar la sfârşitul anului o să fim vrednici” (Convorbiri, XXIII, 21).

Al doilea canon de la Sinodul din Antiohia (341) este obligat să reglementeze acest aspect şi merge până la a considera drept păcat abţinerea de la împărtăşanie atunci când participăm la Sfânta Liturghie: „toți aceia care intră în biserică şi ascultă Sfintele Scripturi dar, (…) întorc spatele Sfintei Împărtășiri din Euharistie potrivit vreunei neorânduieli, toți aceștia trebuie să fie dați afară din biserică până ce vor putea dobândi iertare mărturisindu-se, arătând roade de pocăință și cerând iertare”.

Abandonarea împărtăşaniei, mărturisită de textele precedente va deveni şi mai evidentă la sfârşitul secolului al IV-lea. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, nu numai că observa că unii creştini nu se împărtăşesc decât de Botezul Domnului, în timpul Postului mare şi la Paşte, dar că este obligatoriu, pentru ceilalţi, să se stabilească minimul la o dată pe an, încurajând în acelaşi timp împărtăşirea deasă în cazul acelor credincioşi care continuă această practică. Vorbind de Sfânta Jertfă zilnică, el regretă că nu se împărtăşesc toţi, zilnic.

Faptul că, după Constantin cel Mare, dar mai ales în timpul împăratului Iustinian (sec. VI), Biserica a devenit Biserica oficială la care mulţi cetăţeni au aderat din obligaţie a avut şi efecte negative, în special în privinţa împărtăşaniei: mulţi creştini nu erau decât creştini cu numele şi veneau să se împărtăşească fără să aibă dispoziţia duhovnicească necesară. Clerul s-a preocupat de protejarea Euharistiei de”mulţimea” care a înlocuit în mare parte „poporul lui Dumnezeu”. Încă din timpurile Sfântului Ioan Gură de Aur, preoţii au început să predice din ce în ce mai mult pregătirea, postul şi examenul de conştiinţă prealabile împărtăşirii. Scrierile lui Dionisie Areopagitul (începutul sec. al VI-lea) manifestă o tendinţă de a prezenta Euharistia ca un „simbol” al Sfintelor Taine, idee reluată în sec. al VII-lea de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, ceea ce nu nega „prezenţa reală”, dar îi făcea pe credincioşi să realizeze caracterul profund şi înalt al Euharistiei şi, în consecinţă, al împărtășirii euharistice. Aceasta i-a împins pe unii să înlocuiască participarea la Sfintele Taine cu contemplarea lor, iar iconoclaştii, în secolul al VIII-lea, afirmau, extrapolând această concepţie, că singura icoană admisibilă a lui Hristos este Trupul şi Sângele euharistic. Apărând ortodoxia, Sfântul Teodor Studitul aminteşte că Euharistia este însuşi „Adevărul”, iar patriarhul Nichifor reafirma că Euharistia este „carnea lui Dumnezeu”, identică cu sângele şi trupul lui Hristos.

În secolele ce au urmat, această practică a fost variabilă. În timp ce în unele locuri sau în unele medii, împărtășirea deasă dispărea, în altele ea a rămas vie. Conform mărturiilor Sfântului Varsanufie (sec. al VI-lea) şi ale Sfântului Teodor Studitul (sec. VIII-IX), majoritatea călugărilor din timpul lor, se împărtăşeau zilnic.
În diferite epoci şi locuri, practica împărtășirii dese a fost restaurată. Astfel, în Grecia, în sec. al XVIII-lea de către acei călugări “colivari” (în special de către Sfântul Macarie al Corintului şi Sfântul Nicodim Aghioritul) sau în Biserica rusă, la început de secol XX de către patriarhul Serghie, care, în acord cu Sfântul Sinod, cere împărtăşirea săptămânală după spovedanie.

Putem, în orice caz, constata că practica împărtăşirii dese a fost încurajată întotdeauna de marii duhovnici din toate timpurile. Am citat mai devreme pe Sfântul Vasile şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, dar putem cita de asemenea şi pe Sfântul Simeon Noul Teolog (care recomandă împărtăşirea la fiecare Sfântă Liturghie), Sfântul Nicolae Cabasila (care nota că creştinii luau parte la aceasta „pentru că este Sfânta Taină desăvârşită, iar cei care se împărtășesc nu trec prin nici o încercare pe care să nu o biruiască”). Sfântul Grigorie Palama recomanda împărtăşirea aproape zilnică iar Sfântul Teofan Zăvorâtul afirma „Toţi sfinţii cred că nu există mântuire fără împărtăşire şi că nu există progres în viaţa duhovnicească fără împărtăşirea deasă”). Constatăm ca în ţările ortodoxe, în secolul precedent şi chiar în secolul acesta, stareţii şi sfinţii părinţi duhovnicești au încurajat şi ei împărtăşirea deasă şi au reprezentat în Bisericile respective o sursă de reînnoire din acest punct de vedere.

Diferitele Biserici ortodoxe, în faţa riscului unei banalizări a împărtăşaniei, au vegheat ca ea să se realizeze cu conştiinţă şi cu evlavie, cu respect faţă de această Sfânta Taină şi cu o oarecare pregătire care implică: mărturisirea păcatelor, post, abstinenţă sexuală şi rugăciune înainte de împărtăşanie.

Perioada de post cerută este variabilă în diferitele Biserici ortodoxe (mereu preocupate de a lua în considerare condiţiile de viaţă locale ale credincioşilor). Dacă recomandarea de abţinere totală de la hrană şi de la băutură (mai puţin în cazuri speciale: copii, bolnavi, femei însărcinate) cu 12 ore înainte de împărtăşanie este comună tuturor, obligaţia de a ţine post (abţinerea de la produse de origine animală, ulei şi vin) prealabilă acestui timp de abstinenţă este variabilă: de la masa precedentă până la trei, patru, chiar şase zile, aceste perioade fiind în general cerute în cazul credincioşilor care nu ţin în mod normal posturile mari şi zilele de post stabilite de Biserică.

Spovedania înainte de împărtăşire era cerută, în general. Trebuie însă să constatăm că, dacă acest principiu este aplicat cu stricteţe în Biserica rusă, în Biserica greacă faptul că nu toţi preoţii sunt şi duhovnici a avut drept consecinţă, în parohiile rurale, o discordanţă între ritmul de spovedanie şi cel de împărtăşire. Este totuşi adevărat că cele două Sfinte Taine nu sunt legate în mod obligatoriu, transformarea spovedaniei înainte de împărtăşire într-o obligaţie riscă să subordoneze una celeilalte şi să banalizeze spovedania. Pe de alta parte, separarea completă între împărtăşanie şi spovedanie şi concepţia conform căreia credincioşii nu trebuie să se împărtăşească decât atunci când simt nevoia, risca să îi abată de la efortul de recunoaştere a propriilor păcate şi mărturisirea lor şi contribuie, de asemenea, la banalizarea împărtăşaniei. Credincioşii trebuie oricum să ia la cunoştinţă regulile în vigoare în Biserica lor şi să consulte preotul parohiei lor pentru variaţiile posibile din aplicarea lor. Este exclusă cu desăvârşire împărtăşirea în caz de păcat grav sau fără pregătire (Biserica ortodoxă nu poate accepta practica împărtăşirii improvizate în forma în care este azi răspândită în cadrul confesiunilor catolice şi protestante).

Obligaţia postului prealabil de lunga durată a jucat, fără îndoială, în unele Biserici ortodoxe un rol descurajator (împărtăşirea frecventă, chiar săptămânală, implica deci un post cvasi-permanent) sau limitativ (împărtăşirea frecventă era redusă la perioada marilor posturi). Există riscul ca sâmbăta să nu mai fie pentru om, ci omul pentru sâmbătă (cf. Marcu 2, 27), regula având drept efect îndepărtarea omului de ceea ce ar trebui să îl apropie… Exista riscul de a considera regula mai importantă decât însuşi Hristos, de a-L subordona sâmbetei în timp ce „Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei” (Matei 12, 8). Pentru a evita un astfel de efect negativ, folosirea „iconomiei” părea preferabilă pe plan pastoral, preotul care permite împărtăşirea cu Sfintele Taine preocupându-se în general de a ţine cont de condiţiile particulare în care sunt încadraţi credincioşii pentru care este responsabil. În ce priveşte spovedania prealabilă, ea nu ar trebui să reprezinte un obstacol pentru credincioşi, dacă este percepută, nu ca o obligaţie apăsătoare, ci ca ocazia de a primi de la Dumnezeu mai mult har, acela al iertării păcatelor lor, al curăţirii sufletului de urmările lor şi de vindecare duhovnicească şi ca o nouă etapă pe calea progresului duhovnicesc unde ne despărţim de „omul cel vechi” pentru a ne îmbrăca cu „omul cel nou”.

Ceea ce este important, nu este aplicarea unei anumite reguli (ortodoxia nu este o religie legalistă), ci pregătirea interioară, căreia îi sunt subordonate celelalte practici. Această pregătire, de natură duhovnicească, trebuie să implice fiinţa în totalitatea ei: trup şi suflet. Postul şi abstinenţa sunt menite să pregătească trupul pentru a-L primi pe Hristos, al cărui Trup şi Sânge se interiorizează, prin împărtăşanie, trupului şi sângelui nostru, dar au efecte şi asupra sufletului (dispoziţie spre umilinţă, spre pocăinţă şi spre rugăciune) contribuind astfel la pregătirea acestuia.

Spovedania trebuie să ne permită să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, nu în stare de păcat, ci cu conştiinţa, inima şi trupul curăţite, în aşa fel încât să fim un vas demn duhovniceşte de intrarea lui Hristos în noi. Rugăciunile de dinaintea împărtăşirii (spuse în ajunul Sfintei Liturghii, înaintea acesteia şi imediat înainte de împărtăşire) trebuie să ne ajute să intrăm în dispoziţia duhovnicească adecvată primirii lui Hristos.

Care ar trebui să fie această dispoziţie? Într-adevăr, Dumnezeu nu ne cere să fim desăvârșiți pentru a-L primi, nici să fim puri şi fără păcat: este un lucru imposibil pentru oameni, iar cel care s-ar crede desăvârșit este deja căzut în mândrie, deci într-o stare contrară celei cerute pentru împărtăşire, cel care se consideră a fi fără păcat ar fi, conform Sfântului Apostol Ioan, un mincinos (I Ioan 1, 10). De aceea, la Sfânta Liturghie, înainte ca preotul să arate Sfântul Potir, el spune: „Să luam aminte, Sfintele Sfinţilor”, credincioşii răspund: „Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl! Amin”. Acest răspuns ilustrează bine atitudinea care trebuie să o avem atunci când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie: este vorba de recunoaşterea faptului că suntem păcătoşi şi nevrednici de a primi un asemenea dar, adică de avea înainte de toate o atitudine de pocăinţă şi de umilinţă şi de a cere cu stăruinţă lui Dumnezeu să ne primească la Sfânta Împărtăşanie, să o rugăm pe Maica Domnului, pe sfinţii faţă de care suntem apropiaţi şi pe Sfântul Înger păzitor să mijlocească pentru noi pentru ca să fim vrednici de a primi Trupul şi Sângele lui Hristos. Biserica, în momentul Sfintei Liturghii, îi însoţeşte pe credincioşi in această atitudine, preotul cerând: „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezvia sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă”.

Sentimentul de nevrednicie deci, trebuie mai mult să ne apropie de împărtăşanie decât să ne îndepărteze. Dacă ne împărtăşim, nu o facem pentru că ne considerăm vrednici de a-L primi pe Dumnezeu şi de intra în comuniune cu El, ci pentru că suntem slabi, neputincioşi, răniţi, infirmi, bolnavi şi pentru că avem nevoie de prezenţa Lui în noi, în modul cel mai lăuntric, pentru a ne întări, pentru a ne trata rănile, a ne vindeca, pentru a ne mântui. Nu trebuie să uităm că însuşi Hristos a spus că a venit printre oameni ca să îi mântuiască pe cei care au nevoie de un doctor, nu pe cei ce sunt sănătoşi (Matei 9, 12; Marcu 2, 17; Luca 5, 31), şi că nu a venit pentru cei drepţi, ci pentru a chema pe cei păcătoşi la pocăinţă şi la mântuire. Unele din efectele împărtăşaniei sunt de altfel cele pe care preotul le cere de mai multe ori în timpul Sfintei Liturghii: „curăţirea sufletului”, „iertarea de greşeli”, „mântuirea de păcate”. Toate acestea sunt amintite în cele trei rugăciuni care preced împărtăşirea: „Miluieşte-mă şi iartă-mi toate greşelile cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul [...] Nu spre judecată sau osândă să îmi fie mie împărtăşirea cu Sfintele tale Taine, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului.”

Împărtăşirea permite de asemenea, aşa cum indică de două ori Sfânta Liturghie, să primim încă din această lume viaţa de veci. Aşa cum, dacă încetăm să mâncăm şi să bem, murim, tot aşa trebuie să avem sentimentul că fără împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne privăm singuri de Viaţă, de viaţa adevărată şi veşnică a cărei singură sursă este Dumnezeu. Avem deci nevoie de a ne apropia de Sfânta Împărtăşanie simţind nevoia de viaţă veşnică şi fiind înfometaţi de această hrană cerească care poate să ne-o ofere, şi care este hrana Împărăţiei cereşti la care Sfânta Împărtăşanie ne deja face membri.

O altă atitudine necesară este credinţa, nu numai în faptul că ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi în faptul că comuniunea cu Dumnezeu ne poate vindeca, ne poate mântui, ne poate uni cu El şi ne poate oferi viaţa de veci. Pentru că Dumnezeu ne respectă pe deplin libertatea, efectele acestei Sfinte Taine nu se vor impune asupra noastră, ci vor fi proporţionale cu receptivitatea noastră, adică cu credinţa noastră, cu dispoziţia noastră duhovnicească şi cu gradul nostru de curăţie şi de virtute pe care l-am atins prin împlinirea poruncilor Domnului, pe scurt cu deschiderea noastră faţă de harul pe care Dumnezeu ni-l oferă din partea Lui, în mod deplin.

O altă atitudine trebuie să fie dragostea faţă de Dumnezeu: împărtăşirea trebuie să fie motivată de către nevoia de a ne uni mai strâns, într-un mod mai intim cu Dumnezeu, de a nu face nimic fără El acum şi în veci. Aceste atitudini diferite sunt rezumate de către preot înainte de împărtăşire atunci când spune, arătând Sfintele Daruri: „Cu frica de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi !”

Această propoziţie, ca şi multe altele din timpul Sfintei Liturghii mărturisesc faptul că aceasta este concepută pentru ca toţi cei care participă la ea să se împărtăşească şi indică faptul că împărtășirea este în fond regula. În mijlocul aceleaşi Liturghii se găsesc cuvintele lui Hristos, care sunt cât se poate de explicite : „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”; „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu”. Să amintim că Biserica Ortodoxă, spre deosebire de Biserica Catolică nu propune credincioşilor Sfintele Daruri spre venerare, ea nu le expune (ca în adorarea catolică a „sfântului sacrament” şi nu le păstrează într-un „chivot” ca să poată fi venerate de credincioşi în timpul vizitelor la biserică, pentru că ele sunt menite să fie consumate în timpul Sfintei Liturghii, aceasta fiind finalitatea lor autentică. Putem deci cu toţi să răspundem invitaţiei lui Hristos care ne spune prin vocea preotului în momentul comuniunii: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!” şi să urmăm de asemenea în această privinţă exemplul de credinţă al Sfinţilor Părinţi.

Căci într-adevăr Euharistia este cea mai mare dintre Sfintele Taine. „Nu putem să mai mergem dincolo de aceasta sau să mai adăugăm ceva”, spune Sfântul Nicolae Cabasila. Cu adevărat, ea este, cum spune Sfântul Teodor Studitul „taina care conţine totalitatea milei dumnezeieşti”. În această taină, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, primim nu numai „darurile Duhului, oricât de bogate ar fi, ci şi pe însuşi Făcătorul de bine, comoara care conţine întreg harul”, „este vorba de stăpânirea celui ce a înviat”, „îl avem pe EL însuşi şi nu ceva ce face parte din El”. De asemenea,  această taină reprezintă desăvârşirea celorlalte, cea spre care toate celelalte tind. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în care sălăşluieşte material întreaga plinătate a dumnezeirii (Coloseni 2, 9), noi îl primim pe însuşi Dumnezeu în sufletul şi în trupul nostru. Euharistia nu doar ne formează după Hristos, precum celelalte taine, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, ci ne „hristifică” în mod real : „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”, ne spune Hristos (Ioan 6, 5-6). Trupul şi Sângele lui Hristos se răspândesc în toate mădularele noastre, „astfel devenim purtători de Hristos” afirma Sfântul Chiril al Ierusalimului, „în acest mod, după preafericitul Petru (II Petru 1, 4), trebuie să ne facem părtași dumnezeieștii firi”. Prin această taină, „Dumnezeu se amestecă cu firea noastră trecătoare pentru a-l îndumnezei pe om împărtăşindu-i dumnezeirea Sa”, remarca Sfântul Grigorie de Nyssa, care mai scrie : „Aşa cum puţină drojdie, după cuvântul Apostolului (I Corinteni 5, 6), face pâinea să crească, aşa şi trupul ridicat de Dumnezeu la îndumnezeire, odată ce face parte din ale noastre, îl schimbă şi îl transformă în propria sa substanţă.”
Cum să refuzăm acest dar? De ce nu am face tot posibilul pentru a-l primi de fiecare dată când ni se oferă?

*
N.ed.: Acest text privind problema frecvenței împărtășirii cu Sfintele Taine va fi publicat, într-o formă extinsă, în al treilea volum al eclesiologiei domnului Jean-Claude Larchet, în curs de apariție la Editura du Cerf. Amintim că primele două volume ale acestei foarte importante și așteptate lucrări, sunt deja apărute sub titlul L’Église Corps du Christ. I. Nature et structure; II. Les relations entre les Églises, Cerf, Paris, 2012. Primul volum a apărut foarte recent și în limba română, în traducerea doamnei Marinela Bojin: Jean-Claude Larchet, Biserica Trupul lui Hristos I. Natura și structura Bisericii, Editura Sophia, București, 2013.
Traducere: Andreea-Cătălina Alexandru

Sursa: Site-ul Seminarului Teologic Ortodox din Iaşi

Sursa web: Pemptousia, Despre impartasirea deasa