20 mar. 2015

Note catehetice pe marginea cuvantului Arhimandritului Zaharia Zaharou despre "zidirea inimii prin rastignirea mintii"


Zidirea inimii prin rastignirea mintii de Arhim. Zaharia Zaharou


Motto: Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit.(Romani 12, 2)

Intr-un cuvant tinut in luna noiembrie 2014, la Bucuresti, cu ocazia lansarii cartii "Omul cel tainic al inimii", Arhimandritul Zaharia Zaharou a spus că a adunat în ea aspecte esenţiale ale tradiţiei ortodoxe privind lucrarea de curăţire a inimii, care ne duce la primirea harului lui Dumnezeu, ţelul vieţii noastre:
„În această carte am încercat să adun câteva fărâmituri de la masa bogată a părintelui meu duhovnic, arhimandritul Sofronie Saharov (1896-1993). Cartea vorbeşte îndeosebi despre pocăinţă şi despre vindecarea duhovnicească, cele două mijloace prin care ne împăcăm cu Dumnezeu. În toate capitolele acestei cărţi vorbim despre mijloacele prin care putem aduna în inima noastră harul lui Dumnezeu, astfel încât să zidim acolo Biserica Sa cea nefăcută de mână omenească“ - a spus arhim. Zaharia. 
De vreme ce Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru, inima este campul de lupta pentru manturiea noastra si scopul nevointei noastre este sa o curatim de toata intinaciunea si sa o pastram neprihanita inaintea Domnului.  

Marea tragedie a vremii noastre consta in aceea ca traim, gandim, vorbim, si chiar ne rugam lui Dumnezeu in afara inimii, in afara casei Tatalui nostru, fiind lipsiti de discernamant si nedeslusind uneltirile diavolului (cf. 2 Cor. 2, 11). Omul nutreste ganduri de mandrie, ia seama la lucruri desarte, vietuind, de fapt, in inselare. Inima ii este intunecata si lipsita de intelegere si, in starea sa cazuta, alege sa se inchine si sa slujeasca "fapturii, in locul facatorului" (Rom. 1, 25).

Insa, Dumnezeu vrea ca noi sa avem inima curata (Ps. 50, 11) si pentru aceasta noi trebuie sa avem ochiul sufletului curat - adica mintea curata - si curatie launtrica, asa cum vedem ca ne spune si Mantuitorul: Luminatorul trupului este ochiul; deci, daca ochiul tau e curat, tot trupul tau va fi luminat; dar daca ochiul tau e rau, tot trupul tau va fi intunecat... (Matei 6, 22-23). 

Sunt numerosi crestini care, asemenea unui avion, au motor bun, aripi bune (se roaga, postesc, priveghiaza, se spovedesc, se impartasesc, fac milostenie...), dar directia este stricata si se prabusesc. Iar daca repara directia, adica vor face din mintea lor o fabrica de ganduri bune, avand ca temelie smerita cugetare, si gandurile rele le vor transforma in ganduri bune, atunci vor merge usor si sigur pe calea mantuirii.

Cu alte cuvinte daca rau gandesti, rau vorbesti si rau vei face. Pentru ca din minte, gandurile omenesti si diavolesti se pogoara in inima si-l fac pe om fiara. Gandul, vorba si fapta cea rea se intorc amplificate impotriva autorului lor. Iar daca gandesti bine, de bine vei vorbi si bine vei face. Pentru ca din minte, gandurile bune omenesti si ingeresti se pogoara in inima si-l fac pe crestin inger. Insusi Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: Omul bun din visteria cea buna a inimii sale scoate ce este bun; iar omul rau, din visteria cea rea a inimii sale scoate ce este rau. Ca din prisosul inimii ii graieste gura (Luca 6, 45).

Toata lucrarea duhovniceasca o face mintea impreuna cu inima. Mintea este emitatorul, iar inima receptorul. Pe oricare frecventa introci emitatorul, pe aceiasi frecventa va lucra si receptorul. Daca mintea lucreaza lumeste, trimite inimii semnale lumesti; daca lucreaza duhovniceste, inima se induioseaza si sufera duhovniceste. (Sf. Paisie Aghioritul) 

Asadar pentru a-si face randuiala in viata, omul trebuie sa-si faca mai intai ordine in mintea sa, printr-o neobosita cautare a gandurilor smerite, iar inima se va curatii cand prin minte nu vom mai ingadui sa treaca gandurile cele rele. Aceasta este o cale de rastignire a mintii, care o robeste voii lui Dumnezeu. Si, atunci, cand primeste sa se rastigneasca, mintea coboara in inima si omul traieste nebunia Crucii ca pe intelepciunea si puterea lui Dumnezeu.

Lumea nu vede decat nebunie in Crucea lui Hristos, dar cel ce a gustat din mantuirea pe care Crucea lui Hristos a adus-o pe pamant cunoaste ca intelepciunea lui Dumnezeu este mai presus de toata intelepciunea si ca intelepciunea si puterea lui Dumnezeu pot sa-l mantuiasca pe om. Daca mintea omului, care a fost pangarita de caderea lui Lucifer, nu se leapada de intelegerea ei fireasca si nu primeste nebunia Crucii, nu va fi in stare sa se smereasca pe sine si sa purceada in calatoria catre cele de jos.

Veacuri si veacuri de pacat au nascut o prapastie despartitoare intre om si Dumnezeu, si numai Crucea lui Hristos poate sa faca punte peste aceasta. Nu trebuie sa ne lasam furati de intelepciunea si puterea celor ce sunt in afara Bisericii. Noi suntem chemati sa fim prieteni ai Crucii pentru ca pentru noi Crucea lui Hristos este putera si intelepciunea lui Dumnezeu care ne mantuieste (cf. 1 Co.  1, 18 ["Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu"]). Dar aceasta intelepciune si putre nu au nimic de-a face cu setea de putere si felul de a fi al acestei lumi. In lumea aceasta puterea se dobandeste prin violenta si asuprirea celorlalti. De aceea oamenii lumesti nu pot sa inteleaga cum se poate vorbi despre Crucea ca fiind puterea lui Dumnezeu: ce putere poate fi intr-o moarte de ocara cum este moartea pe cruce? Insa moartea pe Cruce a Domnului fiind de buna voie si fara pacat, Crucea Sa a devenit o osandire a tuturor celorlalte cruci pe care raul le mestesugeste cu consimtamantul voii libere a omului. Asadar adevarata putere a Crucii sta in smerenia si dragostea jertfelnica de Sine a lui Dumnezeu.

Fugind de cruce, omul fuge de propria-i mantuire caci mantuirea lui se savarseste tocmai prin cruce si prin moarte. La luarea crucii ne chema Mantuitorului nostru, Care ne spune: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Marcu 8, 34-36)

Credinta in Evanghelie naste in noi dorinta de a implini cuvantul lui Hristos, a-l cerceta, si a-i dovedi Adevarul viu. Cercetarea Sfintelor Scripturi, se dovedeste a fi o cale de rastignire a mintii caci aceasta smereste cugetul omului, de vreme ce cuvintele Scripturii purced de la Duhul cel smerit al lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu, cand este citit mereu, lasa in noi amprenta Duhului care l-a izvorat, si aceasta face sa creasca harul lui Dumnezeu in noi. Cand aceste cuvinte se salasluiesc din belsug in inima credinciosului, atunci mintea lui incepe sa se asemene Mintii lui Dumnezeu.

Omul isi implineste adevarata menire, cea harazita de Dumnezeu mai inainte de toti vecii, prin pazirea poruncilor Ziditorului sau. Insa aceasta implinire presupune intoarcerea mintii in inima si redobandirea întregiei dintr-nceput. Pazind poruncile, omul va face voia Domnului, si mintea ii va fi rastignita, ca sa se nasca in el un cuget nou - cugetul lui Hristos.

In rai, Adam a trait la masura poruncilor dumnezeiesti, dar numai atata vreme cat a facut ascultare si nu a mancat din pomul cunoasterii binelui si raului. Starea omului in rai era astfel incat in sufletul lui nu cunostea nici dezbinare, nici lupta launtrica, ci isi indrepta neincetat puterea fireasca a mintii, cu care il inzestrase Ziditorul sau, spre Domnul, si desfatarea sa intru slava lui Dumnezeu nu cunostea margini.

Rastignirea mintii prin pazirea poruncilor este o sarcina foarte grea pentru omul modern, care respira si cultiva un duh de autonomie agresiva. Duhul lumii acesteia se vadeste prin mandrie, nerecunostinta si neascultare, "pofta trupului si pofta ochilor" (1 In. 2, 16), sete de putere si dorinta de stapanire asupra celorlalti, de manipulare a lor, si deci, printr-o infricosatoare lipsa de dragoste, un puternic spirit competitiv si o crunta lupta pentru supravietuire. Lumea noastra moderna pare cufundata intr-o aproape desavarsita uitare de Dumnezeu. Trebuie sa dispretuim modelele acestei lumi, buna ei parere de sine si sa nu ne lasam inselati de gandul ca am putea impaca iubirea de Dumnezeu cu iubirea acestei lumi.

Logica egocentrica a vremii noastre este de fapt o "fundatura" atat din punct de vedere social, cat si din punctul de vedere al vietii personale a omului. Rastignirea mintii isi vadeste insemnatatea mai ales in ziua de azi, pentru ca ea are putere sa tamaduiasca egocentrismul omului contemporan.

Tainele si slujbele Bisericii ne ajuta sa intelegem si sa patrundem tot mai adanc in taina Crucii si Invierii lui Hristos. La Botez, credinciosul moare pacatului si lumii acesteia, ridicandu-se la "innoirea vietii" (Rom. 6, 4), potrivit duhului poruncilor dumnezeiesti. Crucea ne deschide calea catre taina vietii dumnezeiesti, iar Sfanta Impartasanie ne reinnoieste legamantul Crucii: tot cel ce se impartaseste din de-viata-datatorul Trup si Sange al lui Hristos ar trebui sa moarta siesi si sa vieze numai lui Dumnezeu. Asumarea de bunavoie a mortii prin credinta si pocainta este cea mai buna pregatire pentru Sfanta Impartasanie, in care omul Ii daruieste toata viata lui Dumnezeu, primind in schimbul existentei sale vremelnice si stricacioase viata dumnezeiasca cea nestricacioasa. Toate randuielile pe care Sfanta noastra Biserica ni le pune inainte nu au decat un rost, si anume de a dezvalui "adancul inimii", centrul ipostasului uman, locul  in care Se salasluieste prin Botez, Hristos Domnul si Duhul Sfant.

Dar, rastignirea mintii se infaptuieste mai cu seama prin ascultare - o virtute de capatai in monahism, prin care mintea se goleste de toata grijea cea lumeasca pentru ca omul sa fie slobod a-si indrepta toata atentia spre intalnirea cu Domnul. Aceasta duce la cunoasterea voii lui Dumnezeu si la dobandirea cugetului lui Hristos. Pentru ca ascultarea presupune dependenta de o alta persoana, ea naste smerenia care, la randul ei, intareste inima. Cugetul cel firesc este rastignit, iar adancul inimii iese la iveala, gata sa primeasca darul Duhului Sfant. Acest duh de ascultare merge impotriva curentului duhului afirmarii de sine si competivitatii agresive al lumii acesteia. 

Virtutea ascultarii nu trebuie confundata, insa, cu disciplina. Disciplina este proprie omului cazut, supus stricaciunii, dar "ce este nascut din trup, trup este" si "nu foloseste la nimic". Impunerea din afara a disciplinei duce la inegalitate, nedreptate si dezbinare, si se insoteste de o anumita raceala a inimii atat a celui care impune disciplina, cat si a celui care se supune ei. Ascultarea, insa, presupune o relatie intemeiata pe rugaciune. In ascultare nu este nicio urma de cruzime. Disciplina presupune respectarea unor forme pur exterioare si a unui fel de a gandi pur omenesc, in vreme ce ascultarea cauta in inima instiintare de la Dumnezeu si este acea înţelegere a voii lui Dumnezeu în care trebuie să intri. Disciplina le ingaduie celor puternici sa-si mentina stapanirea supra celorlalti, iar cei slabi sunt dati pierzarii. Calea ascultarii, insa face ca fiecare credincios, oricat ar parea el de "neinsemnat", sa se uneasca in chip desavarsit cu Trupul lui Hristos. 


Coborarea mintii in inima

Piedici ale coborarii mintii in inima

Parintii pustiei ne invata ca imprastierea mintii plasmuieste inchipuiri care se vadesc a fi piedici in calea rugaciunii inimii. Inima este tronul lui Dumnezeu, pe care, insa, diavolul l-a luat in stapanirea lui prin inselare. De aceea, toata stradania noastra, toate puterile noastre sufletesti trebuie sa se indrepte spre alungarea pizmasului, recucerirea inimii si statornicirea mintii inlauntrul ei. Daca, cu ajutorul lui Dumnezei, vrajmasul a fost izgonit din inima, nu-i mai ramane alta cale decat sa ne razboiasca din afara. Astfel, preocuparea neincetata a celor ce cauta adevarata rugaciune este de a-si struni mintea, de a o pogorî si inchide in inima, in timp ce grairea in desert, grijile lumesti si, in general, aplecarea catre orice lucru pamantesc devin o piedica.  Sf. Ignatie Briancianinov ne spune ca "mintea se intuneca prin intrebuintarea fara masura a mancarii, a bauturii si a somnului, a vorbei indelungate, prin distractii si ingrijorari fata de lucrurile acestei lumi."

Iubirea de sine se dovedeste a fi o mare piedica, ce nu-i ingaduie mintii sa se reintoarca in inima si sa se statorniceasca in adancul ei. Iubirea de sine naste in om slava desarta care il impiedica sa se smereasca pe sine si sa creada in Hristos. Slava desarta intuneca inima, o impietreste si o umple de sinele cel patimas, nelasand loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru aproapele. Omul nu mai este in stare sa intre intr-o relatie datatoare de viata cu Dumnezeu si se lipseste de bucuria comuniunii cu semenii sai.

Tamaduirea

Strapungerea inimii si pocainta sunt cele mai bune leacuri pentru tamaduirea omului. Omul care nu a aflat pocainta isi are toate puterile sale firesti indreptate catre tarana din care a fost zamislit, inima ii este impietrita iar mintea imprastiata si cu totul alipita de lumea zidita. Simte inlauntrul lui un gol pe care nimic nu-l poate umple, iar scopul venirii sale pe lume ramne neimplinit caci se indreapta spre prapastia nefiintei. Dar daca se pocaieste si se marturiseste cu smerenie, va afla o inima zdrobita. Zdrobirea inimii ii pricinuieste o durere profunda pentru ca acuma i se dezvaluie toata uraciunea caderii omului. Insa aceasta durere si rusinea care insoteste recunoasterea pacatului ara pamantul nelucrat al inimii, dezradacinand patimile de ocara. Puterile sufletului afla acum tamaduire si se unesc pentru a implini porunca de a-L iubi pe Dumnezeu si a I se inchina in duh si adevar.

Strapungera inimii aduna atentia mintii, iar zdrobirea inimii ii alunga din minte toate gandurile rele. Neindoielnic, inima infranta si smerita va fi cercetata de har, iar mintea va cobori in chip firesc in inima si se va uni cu ea. Prin harul Duhului Sfant, strapungerea si zdrobirea inimii ii sunt indeajuns crestinului pentru a birui toate duhurile rautatii

Adevarata pocainta este, de fapt, un dar de la Dumnezeu, un dar atotcuprinzator pentru ca in ea se aduna toate virtutile. Pocaindu-ne, primim inca o data "suflarea de viata" a Domnului, tocmai acea suflare prin care omul a fost zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Prin pocainta omul dobandeste o dreapta judecata si o dreapta intelegere, pentru ca ea il slobozeste de felul omenesc de a cugeta, care este uraciune inaintea lui Dumnezeu, si ii deschide inainte o perspectiva dumnezeiasca.

Imboldul spre o pocainta adanca vine fie din constientizarea pacatoseniei noastre, fie din simtamantul ca nu suntem in stare sa ne ridicam la masura chemarii lui Dumnezeu. Cand ne pocaim, ne intoarcem cu toata fiinta catre Dumnezeu, desi suntem coplesiti de durere. La inceput durerea aceasta este amara, caci purtam in noi ranile pacatului, dar odata ce ni se tamaduiesc ranile, pocainta devine dulce. Un sfant spunea ca mierea este dulce limbii, dar daca limba are vreo rana, in loc sa simta dulceata, va simti durere. La fel se intampla si cu pocainta. Cand ne vedem propria saracie, ne tanguim din pricina ei pana cand tanguirea noastra se preface in lacrimi de iubire pentru acest minunat Dumnezeu al nostru. Cu cat va fi mai adanca pocainta, cu atat mai mare va fi ravna inimii si mai temeinica statornicirea mintii in inima.

Desi durerea pocaintei este cea care inlesneste cel mai mult coborarea mintii in inima, ne putem folosi de orice durere care ne incerca in aceasta viata, cata vreme o primim cu deplina incredere in pronia lui Dumnezeu. Suferința este limbajul comun al omenirii si este întotdeauna foarte benefică dacă o primim cum trebuie. Dacă facem din durerea suferinței energie pentru convorbirea noastră cu Dumnezeu, atunci suferința devine foarte prețioasă. Boala, prigoana, saracia sau oricare alta suferinta se pot preface in energie care deschide calea catre inima. Atunci când suferim pe nedrept, durerea acestei suferințe este de mare preț înaintea lui Dumnezeu și poate să susțină dialogul nostru cu Domnul, de la Care vom primi vindecare.

Daca plansul nostru este de natura sufleteasca ne vom vesteji si vom stinge in noi orice licarire de viata. Insa daca plansul nostru este unul duhovnicesc, nu doar ca nu vom suferi nicio vatamare, ci ne vom afla si reinnoire. E posibil ca omul sa sufere in toate planurile fiintei sale, insa aceste suferinte nu-l distrug, caci ele sunt duhovnicesti. Si pentru ca aceste suferinte sunt urmarea raspunsului omului la porunca dumnezeiaca, ele se insotesc in chip minunat de o mangaiere nestricacioasa care da viata inimii si avant mintii. Si cand suferintele lui ajung la o anumita masura, ele il conving pe Dumnezeu sa-i daruiasca slugii Sale risipitoare focul Iubirii Parintesti si bogatiile cuvenite unui fiu. Dupa cum spune Parintele Sofronie, coborarea mintii in inima nu se poate savarsi fara suferinta, insa praznicul iubirii dumnezeiesti care are loc in inima face ca "patimirile vremii de acum" (Rom. 8, 18) sa para mici si neinsemnate.

Mintea s-a intors acum in inima si Dumnezeu vegheaza asupra ei. Ea se cufunda in vapaia inimii, curatindu-se prin botezul focului pe care Domnul l-a adus pe pamant (cf. ["El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc"] Luca 3, 16; ["Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!"]12, 49). Si cand mintea se curateste desavarsit, ea devine precum fulgerul si este gata sa patrunda in adancul inimii, locul cel tainic de nuntire cu Dumnezeu. 

Descoperirea inimii duhovnicesti este de fapt inceputul mantuirii omului si echivaleaza cu descoperirea persoanei, deoarece persoana poarta in sine asemanarea cu Dumnezeu. Atunci, credinciosul, pe masura ce se descopera pe sine ca persoana constienta de libertatea sa plina de slava, priveste cu uimire cum i se deschid inainte adancuri ale fiintei pana atunci necunoscute, atunci el se cunoaste ca persoana, descopera omul cel tainic al inimii.

Bibliografie:

  • Omul cel tainic al inimii (1 Petru 3, 4) Arhim. Zaharia Zaharou, Ed. Basilica, Buc. 2014
  • Rascumparand vremea (Efeseni 5, 16), Arhim. Zaharia Zaharou, Ed. Renasterea, 2014

7 feb. 2015

Despre hirotonia intru diacon, preot si episcop si despre cantaretul si paraclisierul bisericesc


Lumea Credintei, anul VII, nr. 2 (67) februarie 2009

 Hirotonirea întru episcop (1)


Simbolistica

Episcopul, ierarhul sau arhiereul este cea mai înaltă treaptă a clerului. Episcopii au moştenit drepturile şi puterile prin succesiunea neîntreruptă a hirotoniei de la Sf. Apostoli, ai căror urmaşi direcţi sunt. Episcopii slujesc în locul şi ca imagine vie a lui Hristos în Biserică. Cuvântul „episcop" vine din gr. Επίσκοπος sau episkopos (in lat. episcopus) şi înseamnă „supraveghetor", cel ce are grijă de turma lui Hristos

Un episcop eparhiot este responsabil peste toate parohiile dintr-o regiune administrativă, întreaga autoritate sacramentală şi bisericească a clericilor dintr-o eparhie (preoţi, diaconi, ipodiaconi, citeţi etc.) vine de la episcopul lor. De aceea el este pomenit la fiecare slujbă şi niciuna din sfintele slujbe nu poate fi săvârşită în afara harului şi binecuvântării episcopului. Sfântul Ignatie Teoforul merge până acolo încât spune că 
"cine lucrează fără episcop, împlineşte lucrarea diavolului".

Treptele episcopatului

Funcţiunile administrative sau onorifice pe care le poate avea un episcop sunt: arhiereu vicar, episcop vicar, episcop titular, arhiepiscop, mitropolit, patriarh şi patriarh ecumenic.

Din punct de vedere liturgic, toţi arhiereii sunt absolut egali ca putere harismatică sau sacramentală, indiferent de funcţiunile administrative sau onorifice pe care le pot avea.

Puterea şi drepturile episcopului

  • are dreptul şi puterea de a săvârşi deplin toate sfintele slujbe şi toate lucrările sfinte ale cultului, fără nici o excepţie;
  • are dreptul de a transmite harul prin hirotonie, fie unui nou arhiereu prin conlucrare cu alţi episcopi („episcopul se hirotoneşte de doi sau trei episcopi"), fie preoţilor sau diaconilor;
  • are puterea de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir prin conlucrare cu ceilalţi episcopi;
  • are puterea de a sfinţi bisericile şi antimisele;
  • are puterea de a săvârşi toate hirotesiile (duhovnic, egumen, protoiereu, ipodiacon etc.)
  • are dreptul de a fi înainte-stătător sau protos (cel dintâi în slujire) la oricare slujbă la care ia parte, indiferent dacă slujeşte sau nu (binecuvântarea "Pace tuturor" se rosteşte numai de episcop);
  • are dreptul de a supraveghea săvârşirea corectă a cultului.

Condiţiile pentru hirotonia episcopului
  • să fie creştin ortodox;
  • să fie fost tuns monah;
  • să fie fost hirotonit preot;
  • să aibă recomandarea duhovnicului;
  • nu aibă impedimente canonice;
  • nu fie impus de puterea politică;
  • să fie ales de Sinod Sinod;
  • nu fie mason;
  • nu aibă reputaţie proastă;
  • nu se fi lepădat de credinţa ortodoxă;
  • în cazul unui preot de mir, acesta poate fi hirotonit episcop dacă este văduv şi primeşte tunderea în monahism;
  • ca preot să nu fi încălcat canoanele Bisericii;
  • nu fi fost dovedit pentru risipirea averii bisericii care i-a fost încredinţată. 
Interdicţiile şi limitările episcopului
  • nu are voie să hirotonească în schimbul oricărui fel de răsplată (bani, favoruri, cadouri etc.);
  • nu are voie să hirotonească un cleric fără să precizeze biserica pe seama căreia se hirotoneşte;
  • nu are voie să hirotonească decât în eparhia sa;
  • nu are voie să slujească în altă eparhie decât cu binecuvântarea şi invitaţia episcopului eparhiot;
  • nu are voie să ia decizii cu privire la dogmă, canoane sau rânduială liturgică decât împreună cu ceilalţi membri ai Sfântul Sinod;
  • nu are voie să înstrăineze din averea Bisericii;
  • nu poate lăsa prin testament averea Bisericii rudelor sale;
  • nu are voie să primească demnităţi şi funcţii politice sau administrative laice;
  • nu are voie să slujească cu eretici sau schismatici, sub pedeapsa caterisirii.
***

Lumea Credintei, anul VII, nr. 3 (68) martie 2009

Hirotonirea întru episcop (2)


Hirotonirea întru episcop se sprijină pe Canonul 1 Apostolic, care spune ca acesta să fie hirotonit de 2 sau 3 episcopi. Astfel hirotonia episcopului se face de către mitropolit sau, în lipsa lui, de către episcopii delegaţi ai Sinodului Mitropoliei din care face parte eparhia respectivă. 

Slujba de hirotonie întru episcop se compune din două părţi: ipopsifierea, adică chemarea candidatului (ipopsifiu) ia treapta arhieriei şi hirotonia propriu-zisă.

În seara din ajunul hirotoniei se face slujba de ipopsifiere. După vecernie, ipopsifiul (cel chemat la arhierie), însoţit de doi arhierei, săvârşeşte rânduiala chemării. După binecuvântare şi rugăciunile începătoare, se cântă troparele Pogorârii Sfântului Duh şi apoi se cădeşte de către ipopsifiu, după care, din uşile împărăteşti, acesta face o mărturisire de credinţă şi cere de la Dumnezeu să fie învrednicit
 „a păstra dumnezeiasca treaptă a Arhieriei curată şi neprihănită, până la suflarea cea mai de pe urmă, ca să poată da răspuns bun în ziua cea de apoi". 
Cei doi arhierei întocmesc un proces verbal în însăşi condica Sfântului Sinod prin care se constată chemarea ipopsifiului la treapta arhieriei. Cel chemat ia apoi binecuvântare de la mitropolit şi este dator să se pregătească pentru hirotonie: să se spovedească, să-şi petreacă noaptea în priveghere şi rugăciune către Dumnezeu.

Hirotonia propriu-zisa

Înainte de Sfânta Liturghie, ipopsifiul, ţinând în mâini Sfânta Evanghelie, se aduce de către doi diaconi între sfeşnicele împărăteşti. Având mărturisirea de credinţă aşezată în Sfânta Evanghelie, la întrebarea întâiului arhiereu: 
Şi ce crezi?",
 ipopsifiul, după ce deschide Sfânta Evanghelie, rosteşte cu glas mare mărturisirea de credinţă care cuprinde:

  • Crezul în întregime;
  • însuşirile Celor Trei Feţe ale necuprinsei Dumnezeiri pe larg;
  • cele despre înomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu Celui în ipostas şi câte firi dogmatizează în Unul şi Acelaşi Hristos Dumnezeu;
  • anatematizarea tuturor ereticilor şi mărturisirea Fecioarei Măria ca adevărat Născătoare de Dumnezeu
  • păzirea tuturor canoanelor de la cele şapte Sinoade ecumenice şi a celor locale;
  • păstrarea şi urmarea cu sfinţenie a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi;
  • păstrarea tradiţiilor Sfintei Biserici Ortodoxe.
După acesta, luând condeiul, semnează dedesubtul acestei mărturisiri. Apoi începe Sfânta Liturghie.

***

Lumea Credintei, anul VII, nr. 4 (69) aprilie 2009

Hirotonirea întru episcop (3)


Hirotonia se oficiază de cel puţin trei episcopi, arhiereul-protos fiind cel de care candidatul este dependent jurisdicţional.

După începerea Sfintei Liturghii, candidatul, îmbrăcat în veşminte preoţeşti, intră în altar unde slujeşte alături de ceilalţi clerici. După ce se cântă „Sfinte Dumnezeule...", iar arhiereii slujitori au rostit chemarea „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi..." cel chemat la treapta arhieriei vine în mijlocul bisericii unde face trei metanii mari. Doi preoţi, purtând dichero-tricherele îl iau, unul de o parte şi altul de cealaltă, şi îl conduc până la uşile împărăteşti, zicând alternativ: „Porunceşte, Porunciţi, Porunceşte, Preasfinţite Stăpâne, spre cel ce vi se aduce înainte spre a fi hirotonit arhiereu..."

Ajungând la uşile împărăteşti unde se află arhiereul protos, acesta îl binecuvintează de trei ori pe candidatul îngenuncheat. Apoi arhiereii cu dichero-tricherele în mâini îl iau pe candidat de mâini înconjurând Sfânta Masă de trei ori, candidatul sărutând cele patru colţuri ale Sfintei Mese. La fiecare înconjurare se cântă câte un tropar: „Sfinţilor mucenici...", „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule..." şi „Isaie dănţuieşte..."; după care candidatul face trei metanii în faţa Sfintei Mese. Apoi îngenunchează la colţul din dreapta al Sfintei Mese peste care îşi pune mâinile una peste alta şi îşi reazămă fruntea peste ele. Arhiereul-protos, binecuvântându-l pe cap pe candidat îi pune pe cap omoforul şi Sfânta Evanghelie deschisă cu faţa în jos şi împreună cu el şi ceilalţi doi arhierei pun mâinile lor drepte sub Evanghelie pe capul candidatului.

Se citeşte formula de consacrare: „Cu alegerea şi confirmarea...". Terminând aceasta face trei cruci pe capul candidatului şi toţi cei trei arhierei rostesc o rugăciune către Dumnezeude a fi învrednicit să ia jugul Evangheliei şi vrednicia arhierească" spre mântuirea poporului şi slava lui Dumnezeu. Se rosteşte o ectenie care cuprinde şi o rugăciune pentru noul hirotonit. In acest timp arhiereii se roagă încet: „Doamne Dumnezeul nostru, de vreme ce firea omului nu poate suferi fiinţa Dumnezeirii..." cerând ca să-l lumineze Dumnezeu cu harul Lui ca atât el cât şi sufletele încredinţate lui în viaţa aceasta să aibă parte de împărăţia lui Dumnezeu.

Noul hirotonit este condus prin uşile împărăteşti de arhierei iar protosul, dându-i succesiv: sacosul, omoforul, engolpionul, crucea şi mitra întreabă de fiecare dată poporul credincios: „Vrednic este?" La aceasta poporul întăreşte cu cuvântul său vrednicia noului hirotonit, zicând cu glas mare: „Vrednic este!" Primind apoi dichero-tricherele noul hirotonit binecuvintează poporul care-i cântă „întru mulţi ani, Stăpâne." După ce primeşte cuvenitele felicitări, se continuă Sfânta Liturghie, iar locul cel dintâi îl are noul hirotonit.

După terminarea Sfintei Liturghii se iese în mijlocul bisericii, iar protosul care a oficiat hirotonia îl îmbarcă cu mantia pe noul arhiereu, îl aşază în scaun şi, dându-i în mână cârja arheierească, îi zice: 
Primeşte cârja aceasta, ca să păstoreşti turma lui Hristos cea încredinţată ţie şi celor ascultători să le fie toiag de sprijin şi întărire, iar celor neascultători şi nestatornici, toiag de deşteptare şi îndreptare".

***


Lumea Credintei, anul VII, nr. 1 (66) ianuarie 2009

Hirotonirea întru preot


Simbolistica

Preoţia sau hirotonia întru preot este Taina prin care diaconii, prin punerea mâinilor şi rugăciunea arhiereului, primesc puterea de a săvârşi Sfintele Taine (exceptând Taina Hirotoniei rezervată exclusiv episcopului), diferite slujbe bisericeşti, puterea de a propovădui cuvântul mântuirii şi de călăuzi credincioşii către împărăţia Cerurilor.

Prezbiter (preot) vine din limba greacă - presbyteros şi înseamnă „om în vârstă", „cineva venerat" sau superior", „căpetenie", „strămoş".

Felurile Preoţiei 

In Vechiul Testament preoţii proveneau numai din seminţia lui Aaron.

In vremea Noului Testament, preoţia este de două feluri: una pe care o primeşte fiecare creştin la botez şi cea de a doua care se dă prin hirotonie.

Prima este cea duhovnicească sau obştească după mărturia Sfântului Apostol Petru, care spune: 
Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor al său dobândit ca să vestiţi în afară virtuţile Celui Care v-a chemat din întuneric la minunata Lui lumină" (I Petru 2,9). 
Din aceasta reiese că fiecare creştin este dator să vestească în lume cuvântul despre învăţătura şi faptele minunate ale Domnului Iisus Hristos şi să strălucească între cei necredincioşi cum străluceşte lumina în întuneric

Cea de a doua este preoţia propriu-zisă. Orice bărbat fără prihană, cunoscător al Sfintelor Scripturi şi având mărturia comunităţii credincioşilor poate fi hirotonit având ca îndemn cuvântul Sfântului Apostol Pavel: 
Nu fii nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, prin punerea mâinilor mai marilor preoţilor" (1 Timotei 4, 14).

Condiţiile pentru hirotonia întru preot

  • să fi fost mai întâi hirotonit diacon;
  • să nu fie divorţat;
  • dacă este necăsătorit să înţeleagă că, după hirotonie, nu se mai poate căsători;
  • să aibă recomandarea duhovnicului;
  • să nu aibă alte impedimente canonice;
  • să nu facă afaceri păgubitoare sufletului lui cât şi celorlalţi (de exemplu: comerţ, camătă, jocuri de noroc etc.);
  • să nu aibă reputaţie proastă
  • pentru hirotonia întru ieromonah este necesară recomandarea duhovnicului, a stareţului şi a consiliului duhovnicesc.

Rangurile preoţiei

Pentru preot rangurile sunt: sachelar, iconom, iconom stavrofor şi protoiereu, iar pentru ieromonah (preot călugăr) sunt: singhel, protosinghel şi arhimandrit. Biserica Ortodoxă Rusă acordă încă o distincţie: arhimandrit mitrofor.

Chiar hirotonit, preotul nu poate spovedi fără să aibă hirotesia întru duhovnic.

Veşminte

Specifice preotului sunt: epitrahilul, brâul şi felonul.  

Epitrahilul este de fapt orarul diaconesc trecut peste grumaz şi atârnând în jos. Cuvântul provine din limba greacă („epitrahilion") şi înseamnă „peste grumaz". Fără epitrahil preotul nu poate săvârşi nici o slujbă bisericească. El simbolizează puterea harului dumnezeiesc, care se pogoară asupra preotului, şi jugul slujirii lui Hristos. 

Brâul cu care se încinge preotul peste stihar simbolizează măreţia şi puterea cu care Hristos Se încinge ca împărat al întregii zidiri, dar semnifică şi datoria slujirii preoţeşti

Felonul (cuvântul provine din grecescul „felonion", care înseamnă „pelerină") sau sfita este un veşmânt asemănător cu o manta care se pune pe deasupra celorlalte veşminte. Ea simbolizează puterea cea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu.

În Postul Mare, în timpul săptămânii, preotul trebuie să slujească cu veşminte de culoare neagră, iar de Sfintele Paşti şi în Săptămâna Luminată, cu veşminte albe sau aurii.

***


Lumea Credintei, anul VI, nr. 12 (65) decembrie 2008

Hirotonia întru diacon


Simbolistica şi temeiul scripturistic

Hirotonia în general este Taina prin care cei anume pregătiţi primesc prin punerea mâinilor şi rugăciunea arhiereului, puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a sfinţi prin Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti şi de a conduce pe cei credincioşi la mântuire după cuvântul Mântuitorului: 
Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28, 29) 
şi 
Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi" (loan 20, 22-23). 
Prin Taina Hirotoniei se rânduiesc în Biserică în rândul clericilor trei trepte sau stări ale preoţiei în următoarea ordine ierarhică: diaconia, preoţia şi arhieria.

Cuvântul diacon semnifică în limba greacă ajutor. Diaconul apare prima dată în Faptele Apostolilor capitolul 6. Diaconii aveau obligaţia de a sluji la mesele de obşte, înlocuind pe Sfinţii Apostoli. Ulterior, rolul lor a rămas în biserică de ajutători ai preoţilor şi ai episcopilor la săvârşirea Sfintelor Slujbe.

Condiţiile hirotoniei întru diacon

Pentru a fi hirotonit diacon, candidatul este mai întâi hirotesit citeţ şi apoi ipodiacon. Hirotesia este binecuvântarea prin care se acordă îngăduinţa de a săvârşi anumite servicii religoase (citirea la strană şi a Apostolului pentru citeţ, ieşirea cu lumânarea la Vohod şi aducerea vasului cu apă şi a ştergarului pentru spălarea mâinilor de către arhiereu în cazul ipodiaconului etc).

Diaconul se hirotoneşte în cadrul Sfintei Liturghii, după Axion. Nu poate fi hirotonit decât un singur diacon la o Sfântă Liturghie şi, pentru că momentul hirotoniei întru preot este anterior, niciodată diaconul proaspăt hirotonit nu poate fi hirotonit preot în cursul aceleaşi Sfinte Liturghii.

Alte condiţii ale hirotoniei întru diacon:

  • să fie botezat ortodox;
  • soţia sa să fie ortodoxă;
  • să fi fost fecior la săvârşirea cununiei;
  • să se fi căsătorit cu o fecioară;
  • să aibă dezlegare de la duhovnic;
  • să nu aibă alte impedimente canonice (divorţat, recăsătorit, vinovat de ucidere sau tâlhărie, stăpânit de patima beţiei şi a jocurilor de noroc etc);
  • să fie îndeobşte cunoscut ca un om evlavios şi bun creştin.

Monahii se hirotonesc întru ierodiaconi şi pentru hirotonia lor este necesară recomandarea duhovnicului, a stareţului şi a consiliului duhovnicesc al mănăstirii respective.

Rangurile diaconiei

Rangurile administrative ale diaconiei sunt protodiacon şi arhidiacon.

Veşmintele diaconilor

Veşmintele diaconilor sunt compuse din: stihar, orar şi mânecuţe pe care diaconul le îmbracă doar cu binecuvântarea preotului sau a episcopului

Stiharul este o tunică cu mâneci largi şi care atinge pământul. Ea aminteşte purtătorului de harul Sfantului Duh care îl acoperă ca o haină a bucuriei şi a mântuirii

A doua piesă este orarul, adică o fâşie îngustă de material ce se înfăşoară în jurul corpului, peste umărul drept. Fără de orar diaconul nu poate sluji niciodată

A treia piesă sunt mânecuţele, care îi aduc aminte slujitorului că nu slujeşte prin propria putere, ci cu ajutorul lui Dumnezeu.

***


Lumea Credintei, anul VII, nr. 7 (72) iulie 2009

Cântăreţul bisericesc


Cântăreţul bisericesc, cunoscut şi sub numele de dascăl, ţârcovnic, psalt, cantor sau citeţ, aducând jertfa roadă buzelor, asigură răspunsurile stranii, cântând sau citind acele pasaje din slujbele bisericeşti rânduite după tipic.

Cine poate fi

După cuvântul Apostolului, orice creştin este dator să-L laude pe Domnul şi să-I cânte în inima lui psalmi şi cântări duhovniceşti, în toată vremea mulţumind (Efeseni 5, 19). Pentru a evita însă neorânduiala, citeţul sau psaltul se hirotesesc de către episcop, căci nu oricui îi este îngăduit să citească sau să cânte în biserică. (Canonul 15 Laodiceea)

Cântăreţ bisericesc poate fi aşadar numai bărbatul care s-a desăvârşit în timp în meşteşugul viersuirii imnelor, psalmilor şi laudelor pe cele opt glasuri bisericeşti şi care îşi închină cugetele sale Făcătorului, râvnind a-L lăuda pe Dumnezeu. Femeile însă nu au voie să cânte în biserică (afară numai maicile în mănăstirile lor) (I Corinteni 14, 34).

Cântăreţii stau în naosul bisericii, de obicei în absida dreaptă sau în ambele abside, mai nou în cafas - un „balcon" construit în partea dinspre apus a bisericii - împrejurul unei străni pe care se află cărţile şi partiturile după care cântă sau citesc.

Scurt istoric

Sfântul Prooroc şi împărat David este primul om care a alcătuit imne cântate lui Dumnezeu, numite „psalmi" după instrumentul care îl acompania la cântarea lor: psaltirea (un fel de liră). De aici derivă în Biserică denumirea de „muzică psaltică" şi „psalt" pentru cel care cântă Domnului. Aşa cum ne relatează Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, apostolii au cântat psalmi chiar la Cina cea de Taină (Matei 26, 30).

In primele veacuri creştine toţi credincioşii cântau în biserică psalmii şi cântări.

După încetarea prigoanei, în epoca bizantină, rolul psalţilor a crescut foarte mult, apărând chiar o ierarhizare a lor (protopsalt etc). Cei mai renumiţi imnografi sau alcătuitori de cântări şi imne bisericeşti au fost: Sfântul Efrem Sirul, supranumit „alăuta Duhului Sfânt" de la care ne-au rămas aproape o mie de laude şi imne, Sfinţii Melozi Roman şi Cosma, Sfântul Ioan Cucuzel şi, nu în ultimul rând, Sfântul Ioan Damaschin, de la care avem cele opt glasuri după care se cântă toate cântările din biserică.

Obligaţiile cântăreţului

  • să se străduiască să cânte frumos şi cu evlavie, căci cântă înaintea lui Dumnezeu însuşi, a sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor Lui;
  • să nu cânte fals, prea tare sau prea încet, pe nas sau strident, prea în grabă sau prea pe larg;
  • să nu cânte cântări sau melodii care nu au fost statornicite de Sfinţii Părinţi pentru slujbe;
  • să nu folosească în biserică instrumente muzicale sau electronice (vezi canonul 75 Sinodul VI etc.)
  • să citească cu atenţie şi clar, fără greşeli, nescurtând sau adăugând de la sine nimic din textele de slujbă;
  • să cunoască şi să respecte tipicul bisericesc;
  • să asculte de slujitorii Sfântului Altar;
  • să ducă o viaţă curată, exemplu moral pentru ceilalţi credincioşi;
  • să fie liniştit şi împăcat cu toţi;
  • să nu vorbească sau să se certe la strană;
  • să pregătească din vreme cărţile pentru slujbă.

***


Lumea Credintei, anul VII, nr. 6 (71) iunie 2009

Paraclisierul


Paraclisierul e bărbatul însărcinat cu ordinea şi curăţenia bisericii, a curţii acesteia, a clopotniţei etc, îndeplinind şi activităţi neclericale necesare oficierii cultului. Prin excepţie, în mănăstirile de maici această ascultare o are o maică.

Paraclisier" (paracliser, ţârcovnic) vine din grecescul „para-(e)clisiarh, "cel de pe lângă biserică". In vechime şi în mănăstiri sarcinile paraclisierului erau împărţite mai multor persoane: aprinzător de candele, canonarh, clopotar, deşteptător şi de paraclisierul propriu-zis, cu ascultare în Sfântul Altar.

Alegerea paraclisierului

La biserica de parohie, paraclisierul se alege dintre credincioşii mai în vârstă şi care au timpul necesar să se ocupe de îngrijirea bisericii. El trebuie ales de preot dintre cei chibzuiţi şi blânzi, cu o familie model pentru parohieni.

Datoriile paraclisierului

  • să facă trei metanii când intră prima dată în zi în Sf. Altar şi când pleacă la sfârşit, însă fără a săruta Sf. Masă;
  • să facă curăţenie în biserică în fiecare săptămână cel puţin o dată, iar gunoiul să-l ardă într-un loc special amenajat lângă biserică;
  • să aprindă candelele şi lumânările la începutul slujbei şi să le vegheze cu multă grijă şi evlavie; 
  • să se îngrijească permanent ca lumina să fie potrivită, fără să scoată fum, iar feştila să fie în mijlocul candelei, ca să nu crape paharul;
  • să menţină candelele curate, spălându-le ori de câte ori e nevoie şi aruncând restul de ulei întro groapă special amenajată lângă biserică;
  • să se îngrijească de încălzirea bisericii;
  • să aibă prosoape curate pentru curăţatul icoanelor, catapeteasmei, strănilor, tetrapoadelor, sfeşnicelor etc.
  • să cunoască rânduiala slujbei, pentru a da preotului cădelniţa aprinsă la vreme, a fi pregătit să iasă cu lumânarea la vohoade, a aşeza analogul pentru citirea Evangheliei, a da apa caldă, a trage clopotele şi a bate toaca la momentele potrivite;
  • să taie prescurile rămase de la Proscomidie, spre a fi binecuvântate ca anafura;
  • să aibă o ţinută cuviincioasă şi el însuşi să fie curat.
Paraclisierul nu are voie:
  • să folosească la candele ulei rânced sau de proastă calitate, nici ulei sfinţit la St Maslu sau de la Litie;
  • să bârfească pe preot, smintind parohienii;
  • să bea sau să mănânce în Sf. Altar;
  • să aducă în Sf. Altar altceva în afară de ulei, prescuri, vin, lumânări, tămâie şi cărbune;
  • să se atingă de Sf. Masă sau să treacă prin faţa ei;
  • să schimbe acoperămintele de pe Sf. Masă (aceasta o face numai preotul)
  • să atingă sau să mute Sf. Potir, Sf Disc, Sf. Evanghelie, Sf. Antimis, linguriţa, copia etc;
  • să umble la Chivot sau să poarte Sf. Trup şi Sânge al Mântuitorului;
  • să se atingă de Proscomidiar sau de Darurile aduse în acest loc;
  • să stea în Sf. Altar fără de vreo trebuinţă;
  • să vorbească în timpul slujbei, deranjând preotul;
  • să mai intre în Altar dacă a făcut păcate grele: beţii, desfrânări etc.


Despre biserica si randuielile de comportament in biserica, conduita si formule de adresare, inchinare, metanii, cinstirea sfintelor icoane, semnificatia lumanarilor si intocmirea pomelnicelor


Lumea Credintei, anul VI, nr. 3 (56) Martie 2008

Biserica (ca locaş) şi rânduielile de comportament


1. Simbolistica bisericii (ca locaş)

Biserica este locaşul care a înlocuit templul Legii Vechi. Aici se află altarul unde Se jertfeşte Mielul lui Dumnezeu, Hristos, înlocuind şi desăvârşind mulţimea jertfelor de animale aduse pentru împăcarea oamenilor cu Dumnezeu. Biserica simbolizează Împarăţia lui Dumnezeu, este loc sfânt şi îngeresc, cerul pogorât pe pământ, loc de mântuire, de propovăduire a adevărului de credinţă şi de desăvârşire morală. Este locul unde oamenii se îndumnezeiesc prin împărtăşirea cu Iisus Hristos.

2. Alcătuirea bisericii

La început biserica nu avea o formă definită, din pricina prigoanelor creştinii ascunzându- se în catacombe.

Mai târziu, forma locaşului de cult s-a modelat după două simboluri: cel al corăbiei şi cel al Sfintei Cruci. Având ca model Arca lui Noe, corabia simbolizează izbăvirea neamului omenesc din potopul patimilor şi din furtuna ispitelor şi ancorarea la limanul mântuirii. Sf. Cruce simbolizează Altarul jertfei depline a Mântuitorului Iisus Hristos pentru mântuirea noastră a tuturor.

Biserica e alcătuită de obicei din trei părţi: altar, naos şi pronaos. La acestea se mai adaugă, la unele biserici, pridvorul.

Sf. Altar este locul unde se află Sf. Masă care simbolizează Tronul lui Dumnezeu şi este locul de jertfă al Mântuitorului. În Altar intră numai arhiereul, preoţii, diaconii şi paraclisierul şi e despărţit de naos prin iconostas (catapeteasmă). Naosul e locul unde stau, de obicei, bărbaţii şi cântăreţii. La cele mai multe biserici peste naos se ridică turla. Pronaosul, în vechime locul femeilor, poate cuprinde o turlă sau două şi cafasul (balconul de unde cântă corul).

3. Reguli de comportament în biserică

La biserică se vine în ţinută curată şi cuviincioasă.

În timp ce femeile vor purta capul acoperit, bărbaţii vor sta descoperiţi.

Pentru a nu crea dezordine şi a nu tulbura slujba, e bine să venim mai înainte de începerea slujbei, să ne închinăm fără grabă la icoane, să aprindem lumânările pentru vii şi răposaţi şi să dăm pomelnicul la Sf. Altar. După ce salutăm pe cei din biserică, ne aşezăm în picioare, în genunchi sau în strană, de unde să putem urmări cu atenţie cântările şi rugăciunile săvârşite. Regula e că bărbaţii stau în faţă, iar femeile în spate, sau bărbaţii în dreapta şi femeile în stânga.

Trebuie să ne păstrăm mintea şi inima departe de grijile lumeşti, slujind Domnului alături de tot poporul:
„Un singur glas se cade să fie în biserică; precum suntem un singur trup al lui Hristos, aşa şi o singură lucrare este Sfânta Biserică, adică, să stăm cu frică, să ascultăm, să luam aminte şi să ne rugăm, căci şi clericii împreună cântă, iar noi, toţi, răspundem într-un singur glas”.
După slujba de duminică se cuvine să ne continuăm rugăciunea şi studiul duhovnicesc acasă. Dacă e posibil participăm şi la slujba vecerniei de după-amiază.

4. Ce nu trebuie să facem în biserică

La biserică nu venim împodobiţi, pudraţi, parfumaţi, cu ţinută provocatoare şi indecentă. După binecuvântarea rostită de preot la începutul slujbei nu ne mai plimbăm prin biserică, nu mai vorbim cu nimeni, nu glumim, nu râdem, nu privim în stânga şi în dreapta, nu ne foim, nu ieşim afară din biserică. În biserică nu se mănâncă, nu se face vânzare şi cumpărare. Nu facem gesturi prin care am putea deranja pe ceilalţi de la rugăciune, nu cântăm mai tare sau pe altă voce decât cântăreţii, nu rostim ecteniile şi rugăciunile pe care le spun preoţii şi diaconii.

La altar nu se aduc decât prescuri, vin, ulei, lumânări şi tămâie.

După sfârşitul slujbei nu mergem la restaurant, la petreceri, la întreceri sportive, nu pierdem timpul la televizor şi la spectacole ucigătoare de suflet.

***


Lumea Credintei, anul VI, nr. 4 (57) Aprilie 2008
 

Conduită şi formule de adresare


În viaţa de zi cu zi ne întâlnim de cele mai multe ori cu persoane care, încercând să fie politicoase în adresarea către clericii Bisericii, ajung în situaţii de-a dreptul penibile. Pentru clericul care întâmpină asemenea situaţii este dovada sigură că persoana respectivă nu frecventează biserica şi nu are cunoştinţe elementare despre Ortodoxie.

Întâlnirea cu preotul

Creştinul nu trebuie să se adreseze preotului cu formule ca: „Bună dimineaţa!”, „Să trăiţi!”, „Noroc!” şi nici măcar „Doamne ajută!”.

 El trebuie să ceară binecuvântarea spunând: Binecuvântaţi, Părinte!, sau Blagosloviţi!, ceea ce înseamnă acelaşi lucru.

Răspunsul preotului poate fi: „Domnul!”, „Domnul şi Maica Domnului!” sau „Domnul Dumnezeu!”, însemnând prin aceasta: „Binecuvântarea Domnului, a Maicii Domnului sau a Domnului Dumnezeu să fie cu tine!”.

Când rosteşte „Binecuvântaţi!”, omul nu trebuie să-şi facă cruce în faţa preotului ca în faţa sfintelor icoane, ci doar să se aplece suficient cât preotul să-l poată însemna cu semnul Sfintei Cruci pe creştetul capului. 

Dacă ne întâlnim cu un episcop se poate face metanie mare sau mică (închinăciune) fără să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci. În cazul în care facem metanie mare, rămânem în genunchi până când acesta ne binecuvintează pe cap.

După ce am primit binecuvântarea, sărutăm mâna preotului sau episcopului, cinstind prin aceasta nu persoana sa în chip special, ci harul lui Dumnezeu cu care a fost investit.

Formule de adresare

Către preot

Întrucât preoţii pot fi „de mir” sau monahi (călugări) adresarea, după cum spune Pr. Nicodim Sachelarie, trebuie să fie:

- în cazul preotului de mir:
  • părinte” pentru cel care nu are nici un rang administrativ;
  • cucernice părinte” pentru cel care este sachelar sau stavrofor;
  • preacucernice părinte” pentru cel care este iconom stavrofor;
  • preacucernice părinte protoiereu” în cazul în care este protoiereu.

- în cazul monahilor hirotoniţi:

  •  „cuvioase părinte” celor hirotoniţi ierodiaconi şi ieromonahi;
  • preacuvioase părinte” celor hirotesiţi protosingheli, arhimandriţi şi stareţi.
În practică, însă, s-a generalizat formula „precucernice părinte”, pentru toţi clericii de mir, şi „preacuvioase părinte”, pentru toţi monahii hirotoniţi.

Către episcop

Pentru episcopi formula de adresare este:
  • Prea Sfinţite Părinte” în cazul arhiereilor vicari, episcopilor vicari şi episcopilor;
  • Înalt Prea Sfinţite Părinte” în cazul arhiepiscopilor şi mitropoliţilor;
  • Prea Fericite Părinte” în cazul Patriarhului.

În cazul întâistătătorilor altor Biserici Ortodoxe surori există diferite formule de adresare cum ar fi: „Sanctitatea Voastră” în cazul Pariarhului Ecumenic al Constantinopolului etc.

Nu ne adresăm preotului spunându-i: domnule, cetăţene, stimate părinte, dom’ părinte sau, mai grav, popă.

Greşit a intrat în convingerea unor necredincioşi că întâlnirea preotului pe cale înseamnă „ghinionul” acţiunii pe care o săvârşim. Credem însă că este adevărat acest lucru în cazul celor ce merg la furat, la jocuri de noroc şi spre orice alt păcat sau faptă de ruşine.

Spun Sfinţii Părinţi că binecuvântarea preotului dată unui credincios înseamnă aşezarea lui sub acoperământul dumnezeiesc şi sfărâmarea curselor vrăjmaşului diavol.

*** 


Lumea Credintei, anul VI, nr. 6 (47) Iunie 2007

Închinarea cu semnul Sfintei Cruci


1. Semnificaţia închinării cu semnul Sfintei Cruci

Crucea, cea mai înjositoare şi mai crudă pedeapsă a vremii, a fost aleasă altar de jertfă a Mielului lui Dumnezeu, Care a acceptat suferinţa, patimile şi răstignirea pentru mântuirea noastră. Sfânta Cruce este aşadar mărturia dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc şi semnul izbăvirii noastre din robia păcatului.

Închinarea sau pecetluirea cu Sfânta Cruce este:
  • mărturisirea credinţei nostre în Învierea Domnului;
  • mărturisirea umilinţei noastre în faţa jertfei Mântuitorului;
  • mărturisirea personală a dreptei credinţe în faţa întregii lumi;
  • acceptarea cu bucurie a suferinţei şi tuturor încercărilor date de Dumnezeu, după pilda Mântuitorului Hristos pe calea Golgotei;
  • armă nebiruită a credinciosului în lupta împotriva patimilor şi a duhurilor necurate;
  • obţinerea binecuvântării lui Dumnezeu la începutul lucrărilor noastre.

2. Cum ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci trebuie făcut cu evlavie şi frică de Dumnezeu. Degetul mare, arătătorul şi degetul mijlociu ale mâinii drepte se ţin împreunate, simbolizând astfel unitatea Sfintei Treimi: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Celelalte 2 degete, inelarul şi degetul mic, sunt strânse în centrul palmei, închipuind pe Adam şi Eva plecaţi cu smerenie în faţa lui Dumnezeu. Astfel ţinând degetele, se duce mâna mai întâi la frunte, apoi la piept, de aici în umărul drept, iar la urmă în umărul stâng”, după cum ne învaţă dumnezeiescul Hrisostom.

Unii însă îşi fac pe furiş o cruce mică pe piept, alţii îşi flutură mâna mecanic fără a mai ajunge vreodată să o încheie la umărul stâng. Aşa cum tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă, a nu face semnul Sfintei Cruci corect şi cum se cuvine este
osteneală în deşert, căci numai dracii se bucură de îngâmfarea aceea”.

3. Când trebuie să ne închinăm

Creştinul este dator să se închine:
  • dimineaţa când se trezeşte din somn;
  • la începutul oricărei lucrări;
  • la plecarea în călătorie;
  • la începutul şi la sfârşitul mesei;
  • la trecerea prin faţa oricărei sfinte biserici, troiţe sau cimitir;
  • la intrarea în biserică;
  • în faţa sfintelor icoane;
  • la începutul, pe parcursul şi la sfârşitul oricăror rugăciuni sau slujbe;
  • când face închinăciuni sau metanii;
  • când aprinde candela;
  • la bătaia clopotelor care vestesc începutul slujbelor religioase;
  • la orice cerere pe care o adresează lui Dumnezeu;
  • înaintea oricăror încercări grele din viaţă;
  • la culcare.

4. Când nu trebuie să ne închinăm 

După porunca din Vechiul Testament de a nu lua numele Domnului în deşert, creştinul nu are voie să se închine:
  • pentru a convinge de adevărul unei afirmaţii neimportante;
  • pentru a câştiga „binecuvântarea” lui Dumnezeu pentru un lucru rău (furt, judecăţi nedrepte etc.); 
  • pentru a întări rugăciunea sa pentru lucruri de nimic, care nu aduc nici un folos duhovnicesc, ci numai câştig lumesc (jocuri de noroc, loterie, pariuri, reuşita echipei favorite etc.).

*** 


Lumea Credintei, anul VI, nr. 9 (50) Septembrie 2007

Cum se fac metaniile


1. Metaniile şi semnificaţia lor 

Metania este o formă de jertfire trupească, fiind singurul mod de rugăciune care implică un efort fizic din partea credinciosului. Metania este în acelaşi timp un mod de înfrângere a comodităţii şi a lenei. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, nici o rugăciune nu este primită de Dumnezeu dacă nu este făcută cu osteneală. Metania simbolizează căderea lui Adam şi a neamului omenesc în robia păcatului şi căderea Domnului sub povara crucii, urmate de Învierea Mântuitorului şi izbăvirea noastră din păcat.

2. Felurile metaniilor şi despre cum se fac acestea 

În tradiţia Bisericii avem două feluri de metanii: aşa-numitele metanii mari şi metaniile mici, care se mai numesc şi închinăciuni.

Pentru o metanie mare credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, rostind rugăciunea:
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, 
se apleacă cu evlavie atingând cu genunchii, palmele şi fruntea pământul. Apoi se ridică şi se însemnează din nou cu semnul Sfintei Cruci.

Pentru o metanie mică sau închinăciune, credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, rostind rugăciunea:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, 
se apleacă cu evlavie, atingând cu mâna dreaptă pământul, fără a îndoi genunchii. Apoi, îndreptându-se, se însemnează iarăşi cu semnul Sfintei Cruci.

Când nu se fac metanii mari, ele se pot înlocui cu închinăciuni, câte 2 închinăciuni pentru o metanie mica sau 3 închinăciuni pentru o metanie mare, după tradiţia adusă de ucenicii Stareţului Paisie Velicikovski.

Sfinţii Părinţi ne învaţă că metaniile cele mai primite la Dumnezeu sunt cele făcute de creştini în casele lor în cursul privegherilor de noapte (după miezul nopţii). Sfântul Ioan Postitorul recomandă ca, după săvârşirea unui păcat mic, până la spovedanie, să ne autocanonisim cu 12 metanii mari.

3. Când nu se fac metanii

Metanii mici sau închinăciuni se pot face oricând, fără nici o restricţie.

Metanii mari nu se fac:

  • după ce am primit Sfânta Împărtăşanie (în acea zi);
  • la sfârşitul săptămânii, de la rugăciunea „Învredniceşte-ne, Doamne...“ de la vecernia de vineri şi până duminică la aceeaşi rugăciune de la vecernie, cu excepţia praznicelor închinate Sfintei Cruci (Duminica a 3-a din Postul Sfintelor Paşti, 1 august, 14 septembrie, în Joia Mare la Denia celor 12 Evanghelii la scoaterea Sfintei Cruci) şi în Vinerea Mare la scoaterea Sfântului Epitaf;
  • în biserică, de la vecernia din Miercurea Mare din Săptămâna Patimilor, iar în particular (la chilie, acasă), de la vecernia din Vinerea Mare până la Înălţare;
  • de la Naşterea Domnului (25 decembrie) până la Bobotează (6 ianuarie);

4. Ce nu este permis când facem metanii

  • nu se sărută pământul;
  • nu se face semnul Sfintei Cruci pe pământ;
  • metaniile mari nu se fac începând din poziţia îngenunchiat sau aplecat;
  • la metaniile mari nu se pun palmele una peste cealaltă şi fruntea peste ele;
  • întotdeauna se va atinge pământul cu genunchii, fruntea sau mâna dreaptă;
  • la închinăciuni atingerea pământului se face cu mâna deschisă normal;
  • metaniile, mai ales cele mari, nu se fac în număr mare în biserică sau în public;
  • metaniile nu se însoţesc de alte rugăciuni decât de „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte- mă pe mine, păcătosul“;
  • metaniile nu se fac foarte repede (ca un exerciţiu fizic);
Sfântul Isaac Sirul recomandă ca metaniile să nu se facă mai multe de 33 o dată.

***



Lumea Credintei, anul VI, nr. 7 (48) Iulie 2007

Cinstirea Sfintelor Icoane


1. Semnificaţia icoanei

Creştinismul a adus o schimbare în profunzime a întregii societăţi. Marile temple şi statui ale zeilor care constituiau obiectul închinării şi venerării a sute de generaţii se substituiau prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Icoanele însă nu au reprezentat nici o clipă o înlocuire a idolilor păgâneşti. Spre deosebire de idol, la care închinarea se făcea către însăşi statuia materială, căreia i se aduceau jertfe şi rugăciuni, icoana, ca reprezentare a chipurilor sfinţilor, are rolul de a ne duce cu gândul la Dumnezeu sau la sfântul reprezentat pe ea, închinarea în faţa ei trecând către persoana reprezentată.

Din Tradiţie ştim că prima icoană a fost pictată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca şi o înfăţişa pe Maica Domnului. Cinstirea sfintelor icoane a fost contestată de-a lungul timpului de cei care le confundau cu idolii – chipurile cioplite interzise prin Decalog. Sfinţii Părinţi de la Sinodul 7 Ecumenic au statornicit însă, o dată pentru totdeauna, că cinstirea icoanelor nu este idolatrie, ci este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.

2. Formele de reprezentare vrednice de cinstire

Icoana canonică este o formă de reprezentare strict simbolică, o mărturisire a lui Dumnezeu cu ajutorul artei. Tablourile religioase şi statuile nu sunt icoane!

Icoana nu este pentru mângâierea simţurilor trupeşti, ci trebuie să transpună, să înalţe mintea şi inima către contemplarea lui Dumnezeu. Iconografia autentic ortodoxă, ca legătură între cer şi pământ, nu insistă pe reprezentarea frumuseţii trupeşti trecătoare. Icoana nu este o reprezentare fotografică a trupului, ci chipul omului transfigurat, devenit vas ales al Duhului Sfânt.

3. Rânduiala cinstirii icoanelor 

Cinstirea icoanelor constă în:
  •  închinarea în faţa lor;
  • rugăciunea adresată celui reprezentat;

  • sărutarea sfintei icoane.

Cele trei acţiuni se săvârşesc împreună astfel: credinciosul se va însemna cu semnul sfintei cruci plecându-se până la pământ (metanie mică) de două ori consecutiv şi rostind în mintea lui o rugăciune, sau troparul celui reprezentat, sau măcar:
Sfinte (numele), roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”. 
Însemnându-se din nou cu semnul sfintei cruci, va săruta cu evlavie sfânta icoană şi va încheia cu o a treia metanie mică.

Ordinea în care ne închinăm la icoane este următoarea: întâi către Mântuitorul Iisus Hristos, apoi către Maica Domnului, către Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli şi apoi fiecare după evlavia sa.

4. Cum nu trebuie să ne închinăm înaintea sfintelor icoane:

  • Icoanele nu se sărută pe faţa celui reprezentat, cei care procedează astfel dovedind lipsă de smerenie şi evlavie;
  • Icoanele nu se sărută având o ţinută necuviincioasă;
  • Icoanele nu se sărută având ruj pe buze sau duhnind a tutun;
  • Icoanele nu se sărută de cei care trăiesc în desfrânare; aceştia au voie să sărute numai rama;
  • Icoanele nu se sărută nici de soţii cununaţi care au avut relaţii sexuale în noaptea precedentă;
  • Icoanele nu se sărută de femei în perioada lunară şi de bărbaţii care au avut scurgeri în noaptea precedentă; 
  • Icoanele nu se sărută ridicându-le de pe locul unde sunt aşezate.
***



Lumea Credintei, anul VI, nr. 10 (51) Octombrie 2007

Lumina lumânărilor şi a candelei


Semnificaţia luminii în Biserică

Lumina lumânării sau a candelei simbolizează pe Hristos Cel vestit de prooroci Care S-a arătat în lume risipind întunericul răului şi al necredinţei.Eu sunt Lumina lumii!” spune Hristos despre Sine (Ioan 8,12).

Lumina sensibilă este şi un simbol al luminii harice. Toţi Sfinţii Părinţi împreună mărturisesc despre descoperirea lui Dumnezeu în inima credinciosului ca „Lumină” şi „în Lumină”.

Aprinderea lumânării şi a candelei reprezintă totodată o jertfă de ardere de tot şi de rugăciune de mulţumire. Lumina lumânării şi a candelei este o lumină vie, plină de călură şi iubire care îndeamnă către lucrarea faptelor bune.
 „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri!” (Matei 5, 16).

Întrebuinţarea lumânărilor şi candelelor în vechime

Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Porunceşte fiilor lui Israel să-ţi aducă undelemn de măsline curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit, înaintea perdelei din cortul adunării, şi-l va aprinde Aaron şi fiii lui înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna de seara până dimineaţa” (Leviticul 24, 1-3). 
Aşadar prima jertfă de lumină a fost poruncită de Însuşi Dumnezeu şi consta în sfeşnicul cu şapte candele care era aşezat mai întâi în Cortul Mărturiei şi apoi în Sfânta Templului din Ierusalim.

În cultul nostru lumânările şi candele au fost introduse în primele veacuri de creştinii proveniţi din iudei. La început lumânările au avut un important rol practic, luminând adunările creştinilor în catacombe în vremea persecuţiilor.

Folosirea candelei

Untdelemnul folosit trebuie să fie curat, de bună calitate (niciodată rânced) căci nu se cuvine a aduce lui Dumnezeu jertfă din cele pe care noi le lepădăm. Candelele se cuvine a fi ţinute curate, spălându-le şi schimbând uleiul săptămânal, iar flacăra trebuie să fie potrivită ca să nu fumege şi lăsată să ardă neîntrerupt.

Se cuvine să ţinem candele aprinse atât în biserici (pe Sfânta Masă, la icoanele împărăteşti, la Axioniţă, la moaştele sfinţilor şi la mormintele ctitorilor) cât şi în casele noastre (de obicei la icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului sau a sfântului ocrotitor al familiei). Resturile de la candele (fitilele, undelemnul rămas şi hârtiile folosite la curăţire) se ard la un loc curat sau la locul special amenajat al bisericii.

Folosirea lumânărilor

Lumânările cele mai potrivite sunt cele din ceară de albine sau parafină. Nu se folosesc niciodată lumânări de seu, untură sau alte produse de origine animală. Ele se aşează în sfeşnice sau locuri special amenajate pentru pomenirea celor vii şi a celor adormiţi.

 Lumânările se dau ca ofrandă la altar însoţind pomelnicele, la slujba parastasului când se împart preoţilor şi credincioşilor şi mai folosesc la denii, nunţi şi botezuri.

Rânduiala ca fiecare credincios să se împărtăşească cu lumânare aprinsă în mână nu este în tradiţia Bisericii şi, cel puţin din considerente practice, nu trebuie încurajată. Aşa cum este scris în liturghier şi în tipicul bisericesc, în faţa uşilor împărăteşti se aşează un sfeşnic cu o lumânare aprinsă, iar credincioşii vin să primească Sfânta Împărtăşanie cu mâinile încrucişate pe piept.

Obiceiul de a aprinde lumânările cu capetele în jos sau de a aprinde pentru vii lumânări la locurile amenajate pentru cei adormiţi cu nădejdea că aşa vor muri duşmanii sunt superstiţii şi practici străine de Biserică, iar cei ce fac asemenea lucruri se canonisesc ca şi vrăjitorii.

***


Lumea Credintei, anul VI, nr. 8 (49) August 2007

Întocmirea unui pomelnic


1. Despre pomenirea numelor

Prin pomenire, adică prin rostirea în cadrul unei rugăciuni către Dumnezeu a numelui propriu sau al altor persoane, se doreşte împărtăşirea harului şi atragerea milostivirii lui Dumnezeu pentru cei pomeniţi, după cuvântul tâlharului de pe cruce:
Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta” 
şi al Sfântului Apostol Pavel, care zice:
Rugaţi-vă unii pentru alţii”. 
Când persoana pomenită nu este prezentă fizic la locul pomenirii, prin rostirea numelui ei, credem că harul şi mila lui Dumnezeu se revarsă indiferent de locul unde se află ea la acel moment.

2. Forme şi modalităţi de pomenire

Pomenirea se poate face atât de clerici, în cadrul sfintelor slujbe sau în rugăciunea lor particulară, cât şi de laici, în rugăciunile personale.

Privitor la pomenirea la sfintele slujbe, în practica de zi cu zi a credincioşilor s-au împământenit mai multe feluri de pomenire.

 Corect se poate vorbi de următoarele feluri de pomenire:
  • Sfânta Liturghie – este pomelnicul de vii şi de morţi care se pomeneşte în taină de către preot la rânduiala proscomidiei din cadrul Sfintei Liturghii;
  • Acatistul – este pomelnicul de vii care se pomeneşte la ecteniile acatistului cu scopul strict de mulţumire sau îndeplinire a unor cereri (sănătate, izbăvirea de închisoare, îmblânzirea duşmanilor etc.);
  • Sfântul Maslu – este pomelnicul numai de vii care se pomeneşte în cadrul tainei Sfântului Maslu, pentru sănătatea trupească şi iertarea de păcate a celor pomeniţi;
  • Sărindarul – vine de la grecesul saranda care înseamnă 40 şi este pomelnicul numai pentru morţi, de regulă pentru o singură persoană, recent decedată, care se pomeneşte la Sfânta Liturghie până la parastasul de 40 de zile al răposatului.
3. Cum scriem un pomelnic

  • Pe pomelnic se trec doar numele de botez şi fără detalierea problemelor şi dorinţelor pentru care cerem sprijinul lui Dumnezeu;
  • pe pomelnic se trec numai ortodocşii practicanţi (cei care se spovedesc şi participă regulat la Sfânta Liturghie), pentru că harul lui Dumnezeu nu lucrează împotriva voinţei libere a necredinciosului;
  • pe pomelnic credinciosul trebuie să scrie la ce fel de slujbă doreşte să fie pomenit pomelnicul, iar pentru Sfânta Liturghie pomelnicul trebuie făcut pe două coloane distincte, una pentru vii şi una pentru răposaţi, cu menţiunea „Vii” şi „Adormiţi”;
  • ordinea înscrierii pe pomelnic este următoarea: preotul care a săvârşit botezul celui care dă pomelnicul; preotul duhovnic; naşii (de la botez şi cununie); soţ/ soţie şi copii; alte rude şi apropiaţi.
4. Ce nu este permis la scrierea unui pomelnic

  • Nu se pomenesc persoanele nebotezate, deci nici copiii avortaţi;
  • nu se pomenesc vrăjitorii, descântătorii, ghicitorii sau cei ce practică magia albă;
  • nu se pomenesc sinucigaşii, apostaţii, ereticii, schismaticii, ateii sau masonii;
  • nu se pomenesc la răposaţi dispăruţii despre care nu avem certitudinea morţii lor;
  • nu se scriu nume de persoane vii pe pomelnicul celor răposaţi cu părerea că aşa s-ar provoca moartea persoanei respective;
  • nu se cere pedepsirea sau răul vreunei persoane considerate duşman;
  • pe pomelnicul de la Sfântul Maslu nu se trec răposaţi;
  • scrisul numelui pe toacă, pe limba clopotului etc. sunt lucruri vrăjitoreşti, care atrag osânda celor ce le practică.