7 feb. 2015

Despre biserica si randuielile de comportament in biserica, conduita si formule de adresare, inchinare, metanii, cinstirea sfintelor icoane, semnificatia lumanarilor si intocmirea pomelnicelor


Lumea Credintei, anul VI, nr. 3 (56) Martie 2008

Biserica (ca locaş) şi rânduielile de comportament


1. Simbolistica bisericii (ca locaş)

Biserica este locaşul care a înlocuit templul Legii Vechi. Aici se află altarul unde Se jertfeşte Mielul lui Dumnezeu, Hristos, înlocuind şi desăvârşind mulţimea jertfelor de animale aduse pentru împăcarea oamenilor cu Dumnezeu. Biserica simbolizează Împarăţia lui Dumnezeu, este loc sfânt şi îngeresc, cerul pogorât pe pământ, loc de mântuire, de propovăduire a adevărului de credinţă şi de desăvârşire morală. Este locul unde oamenii se îndumnezeiesc prin împărtăşirea cu Iisus Hristos.

2. Alcătuirea bisericii

La început biserica nu avea o formă definită, din pricina prigoanelor creştinii ascunzându- se în catacombe.

Mai târziu, forma locaşului de cult s-a modelat după două simboluri: cel al corăbiei şi cel al Sfintei Cruci. Având ca model Arca lui Noe, corabia simbolizează izbăvirea neamului omenesc din potopul patimilor şi din furtuna ispitelor şi ancorarea la limanul mântuirii. Sf. Cruce simbolizează Altarul jertfei depline a Mântuitorului Iisus Hristos pentru mântuirea noastră a tuturor.

Biserica e alcătuită de obicei din trei părţi: altar, naos şi pronaos. La acestea se mai adaugă, la unele biserici, pridvorul.

Sf. Altar este locul unde se află Sf. Masă care simbolizează Tronul lui Dumnezeu şi este locul de jertfă al Mântuitorului. În Altar intră numai arhiereul, preoţii, diaconii şi paraclisierul şi e despărţit de naos prin iconostas (catapeteasmă). Naosul e locul unde stau, de obicei, bărbaţii şi cântăreţii. La cele mai multe biserici peste naos se ridică turla. Pronaosul, în vechime locul femeilor, poate cuprinde o turlă sau două şi cafasul (balconul de unde cântă corul).

3. Reguli de comportament în biserică

La biserică se vine în ţinută curată şi cuviincioasă.

În timp ce femeile vor purta capul acoperit, bărbaţii vor sta descoperiţi.

Pentru a nu crea dezordine şi a nu tulbura slujba, e bine să venim mai înainte de începerea slujbei, să ne închinăm fără grabă la icoane, să aprindem lumânările pentru vii şi răposaţi şi să dăm pomelnicul la Sf. Altar. După ce salutăm pe cei din biserică, ne aşezăm în picioare, în genunchi sau în strană, de unde să putem urmări cu atenţie cântările şi rugăciunile săvârşite. Regula e că bărbaţii stau în faţă, iar femeile în spate, sau bărbaţii în dreapta şi femeile în stânga.

Trebuie să ne păstrăm mintea şi inima departe de grijile lumeşti, slujind Domnului alături de tot poporul:
„Un singur glas se cade să fie în biserică; precum suntem un singur trup al lui Hristos, aşa şi o singură lucrare este Sfânta Biserică, adică, să stăm cu frică, să ascultăm, să luam aminte şi să ne rugăm, căci şi clericii împreună cântă, iar noi, toţi, răspundem într-un singur glas”.
După slujba de duminică se cuvine să ne continuăm rugăciunea şi studiul duhovnicesc acasă. Dacă e posibil participăm şi la slujba vecerniei de după-amiază.

4. Ce nu trebuie să facem în biserică

La biserică nu venim împodobiţi, pudraţi, parfumaţi, cu ţinută provocatoare şi indecentă. După binecuvântarea rostită de preot la începutul slujbei nu ne mai plimbăm prin biserică, nu mai vorbim cu nimeni, nu glumim, nu râdem, nu privim în stânga şi în dreapta, nu ne foim, nu ieşim afară din biserică. În biserică nu se mănâncă, nu se face vânzare şi cumpărare. Nu facem gesturi prin care am putea deranja pe ceilalţi de la rugăciune, nu cântăm mai tare sau pe altă voce decât cântăreţii, nu rostim ecteniile şi rugăciunile pe care le spun preoţii şi diaconii.

La altar nu se aduc decât prescuri, vin, ulei, lumânări şi tămâie.

După sfârşitul slujbei nu mergem la restaurant, la petreceri, la întreceri sportive, nu pierdem timpul la televizor şi la spectacole ucigătoare de suflet.

***


Lumea Credintei, anul VI, nr. 4 (57) Aprilie 2008
 

Conduită şi formule de adresare


În viaţa de zi cu zi ne întâlnim de cele mai multe ori cu persoane care, încercând să fie politicoase în adresarea către clericii Bisericii, ajung în situaţii de-a dreptul penibile. Pentru clericul care întâmpină asemenea situaţii este dovada sigură că persoana respectivă nu frecventează biserica şi nu are cunoştinţe elementare despre Ortodoxie.

Întâlnirea cu preotul

Creştinul nu trebuie să se adreseze preotului cu formule ca: „Bună dimineaţa!”, „Să trăiţi!”, „Noroc!” şi nici măcar „Doamne ajută!”.

 El trebuie să ceară binecuvântarea spunând: Binecuvântaţi, Părinte!, sau Blagosloviţi!, ceea ce înseamnă acelaşi lucru.

Răspunsul preotului poate fi: „Domnul!”, „Domnul şi Maica Domnului!” sau „Domnul Dumnezeu!”, însemnând prin aceasta: „Binecuvântarea Domnului, a Maicii Domnului sau a Domnului Dumnezeu să fie cu tine!”.

Când rosteşte „Binecuvântaţi!”, omul nu trebuie să-şi facă cruce în faţa preotului ca în faţa sfintelor icoane, ci doar să se aplece suficient cât preotul să-l poată însemna cu semnul Sfintei Cruci pe creştetul capului. 

Dacă ne întâlnim cu un episcop se poate face metanie mare sau mică (închinăciune) fără să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci. În cazul în care facem metanie mare, rămânem în genunchi până când acesta ne binecuvintează pe cap.

După ce am primit binecuvântarea, sărutăm mâna preotului sau episcopului, cinstind prin aceasta nu persoana sa în chip special, ci harul lui Dumnezeu cu care a fost investit.

Formule de adresare

Către preot

Întrucât preoţii pot fi „de mir” sau monahi (călugări) adresarea, după cum spune Pr. Nicodim Sachelarie, trebuie să fie:

- în cazul preotului de mir:
  • părinte” pentru cel care nu are nici un rang administrativ;
  • cucernice părinte” pentru cel care este sachelar sau stavrofor;
  • preacucernice părinte” pentru cel care este iconom stavrofor;
  • preacucernice părinte protoiereu” în cazul în care este protoiereu.

- în cazul monahilor hirotoniţi:

  •  „cuvioase părinte” celor hirotoniţi ierodiaconi şi ieromonahi;
  • preacuvioase părinte” celor hirotesiţi protosingheli, arhimandriţi şi stareţi.
În practică, însă, s-a generalizat formula „precucernice părinte”, pentru toţi clericii de mir, şi „preacuvioase părinte”, pentru toţi monahii hirotoniţi.

Către episcop

Pentru episcopi formula de adresare este:
  • Prea Sfinţite Părinte” în cazul arhiereilor vicari, episcopilor vicari şi episcopilor;
  • Înalt Prea Sfinţite Părinte” în cazul arhiepiscopilor şi mitropoliţilor;
  • Prea Fericite Părinte” în cazul Patriarhului.

În cazul întâistătătorilor altor Biserici Ortodoxe surori există diferite formule de adresare cum ar fi: „Sanctitatea Voastră” în cazul Pariarhului Ecumenic al Constantinopolului etc.

Nu ne adresăm preotului spunându-i: domnule, cetăţene, stimate părinte, dom’ părinte sau, mai grav, popă.

Greşit a intrat în convingerea unor necredincioşi că întâlnirea preotului pe cale înseamnă „ghinionul” acţiunii pe care o săvârşim. Credem însă că este adevărat acest lucru în cazul celor ce merg la furat, la jocuri de noroc şi spre orice alt păcat sau faptă de ruşine.

Spun Sfinţii Părinţi că binecuvântarea preotului dată unui credincios înseamnă aşezarea lui sub acoperământul dumnezeiesc şi sfărâmarea curselor vrăjmaşului diavol.

*** 


Lumea Credintei, anul VI, nr. 6 (47) Iunie 2007

Închinarea cu semnul Sfintei Cruci


1. Semnificaţia închinării cu semnul Sfintei Cruci

Crucea, cea mai înjositoare şi mai crudă pedeapsă a vremii, a fost aleasă altar de jertfă a Mielului lui Dumnezeu, Care a acceptat suferinţa, patimile şi răstignirea pentru mântuirea noastră. Sfânta Cruce este aşadar mărturia dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc şi semnul izbăvirii noastre din robia păcatului.

Închinarea sau pecetluirea cu Sfânta Cruce este:
  • mărturisirea credinţei nostre în Învierea Domnului;
  • mărturisirea umilinţei noastre în faţa jertfei Mântuitorului;
  • mărturisirea personală a dreptei credinţe în faţa întregii lumi;
  • acceptarea cu bucurie a suferinţei şi tuturor încercărilor date de Dumnezeu, după pilda Mântuitorului Hristos pe calea Golgotei;
  • armă nebiruită a credinciosului în lupta împotriva patimilor şi a duhurilor necurate;
  • obţinerea binecuvântării lui Dumnezeu la începutul lucrărilor noastre.

2. Cum ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci trebuie făcut cu evlavie şi frică de Dumnezeu. Degetul mare, arătătorul şi degetul mijlociu ale mâinii drepte se ţin împreunate, simbolizând astfel unitatea Sfintei Treimi: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Celelalte 2 degete, inelarul şi degetul mic, sunt strânse în centrul palmei, închipuind pe Adam şi Eva plecaţi cu smerenie în faţa lui Dumnezeu. Astfel ţinând degetele, se duce mâna mai întâi la frunte, apoi la piept, de aici în umărul drept, iar la urmă în umărul stâng”, după cum ne învaţă dumnezeiescul Hrisostom.

Unii însă îşi fac pe furiş o cruce mică pe piept, alţii îşi flutură mâna mecanic fără a mai ajunge vreodată să o încheie la umărul stâng. Aşa cum tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă, a nu face semnul Sfintei Cruci corect şi cum se cuvine este
osteneală în deşert, căci numai dracii se bucură de îngâmfarea aceea”.

3. Când trebuie să ne închinăm

Creştinul este dator să se închine:
  • dimineaţa când se trezeşte din somn;
  • la începutul oricărei lucrări;
  • la plecarea în călătorie;
  • la începutul şi la sfârşitul mesei;
  • la trecerea prin faţa oricărei sfinte biserici, troiţe sau cimitir;
  • la intrarea în biserică;
  • în faţa sfintelor icoane;
  • la începutul, pe parcursul şi la sfârşitul oricăror rugăciuni sau slujbe;
  • când face închinăciuni sau metanii;
  • când aprinde candela;
  • la bătaia clopotelor care vestesc începutul slujbelor religioase;
  • la orice cerere pe care o adresează lui Dumnezeu;
  • înaintea oricăror încercări grele din viaţă;
  • la culcare.

4. Când nu trebuie să ne închinăm 

După porunca din Vechiul Testament de a nu lua numele Domnului în deşert, creştinul nu are voie să se închine:
  • pentru a convinge de adevărul unei afirmaţii neimportante;
  • pentru a câştiga „binecuvântarea” lui Dumnezeu pentru un lucru rău (furt, judecăţi nedrepte etc.); 
  • pentru a întări rugăciunea sa pentru lucruri de nimic, care nu aduc nici un folos duhovnicesc, ci numai câştig lumesc (jocuri de noroc, loterie, pariuri, reuşita echipei favorite etc.).

*** 


Lumea Credintei, anul VI, nr. 9 (50) Septembrie 2007

Cum se fac metaniile


1. Metaniile şi semnificaţia lor 

Metania este o formă de jertfire trupească, fiind singurul mod de rugăciune care implică un efort fizic din partea credinciosului. Metania este în acelaşi timp un mod de înfrângere a comodităţii şi a lenei. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, nici o rugăciune nu este primită de Dumnezeu dacă nu este făcută cu osteneală. Metania simbolizează căderea lui Adam şi a neamului omenesc în robia păcatului şi căderea Domnului sub povara crucii, urmate de Învierea Mântuitorului şi izbăvirea noastră din păcat.

2. Felurile metaniilor şi despre cum se fac acestea 

În tradiţia Bisericii avem două feluri de metanii: aşa-numitele metanii mari şi metaniile mici, care se mai numesc şi închinăciuni.

Pentru o metanie mare credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, rostind rugăciunea:
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, 
se apleacă cu evlavie atingând cu genunchii, palmele şi fruntea pământul. Apoi se ridică şi se însemnează din nou cu semnul Sfintei Cruci.

Pentru o metanie mică sau închinăciune, credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, rostind rugăciunea:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, 
se apleacă cu evlavie, atingând cu mâna dreaptă pământul, fără a îndoi genunchii. Apoi, îndreptându-se, se însemnează iarăşi cu semnul Sfintei Cruci.

Când nu se fac metanii mari, ele se pot înlocui cu închinăciuni, câte 2 închinăciuni pentru o metanie mica sau 3 închinăciuni pentru o metanie mare, după tradiţia adusă de ucenicii Stareţului Paisie Velicikovski.

Sfinţii Părinţi ne învaţă că metaniile cele mai primite la Dumnezeu sunt cele făcute de creştini în casele lor în cursul privegherilor de noapte (după miezul nopţii). Sfântul Ioan Postitorul recomandă ca, după săvârşirea unui păcat mic, până la spovedanie, să ne autocanonisim cu 12 metanii mari.

3. Când nu se fac metanii

Metanii mici sau închinăciuni se pot face oricând, fără nici o restricţie.

Metanii mari nu se fac:

  • după ce am primit Sfânta Împărtăşanie (în acea zi);
  • la sfârşitul săptămânii, de la rugăciunea „Învredniceşte-ne, Doamne...“ de la vecernia de vineri şi până duminică la aceeaşi rugăciune de la vecernie, cu excepţia praznicelor închinate Sfintei Cruci (Duminica a 3-a din Postul Sfintelor Paşti, 1 august, 14 septembrie, în Joia Mare la Denia celor 12 Evanghelii la scoaterea Sfintei Cruci) şi în Vinerea Mare la scoaterea Sfântului Epitaf;
  • în biserică, de la vecernia din Miercurea Mare din Săptămâna Patimilor, iar în particular (la chilie, acasă), de la vecernia din Vinerea Mare până la Înălţare;
  • de la Naşterea Domnului (25 decembrie) până la Bobotează (6 ianuarie);

4. Ce nu este permis când facem metanii

  • nu se sărută pământul;
  • nu se face semnul Sfintei Cruci pe pământ;
  • metaniile mari nu se fac începând din poziţia îngenunchiat sau aplecat;
  • la metaniile mari nu se pun palmele una peste cealaltă şi fruntea peste ele;
  • întotdeauna se va atinge pământul cu genunchii, fruntea sau mâna dreaptă;
  • la închinăciuni atingerea pământului se face cu mâna deschisă normal;
  • metaniile, mai ales cele mari, nu se fac în număr mare în biserică sau în public;
  • metaniile nu se însoţesc de alte rugăciuni decât de „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte- mă pe mine, păcătosul“;
  • metaniile nu se fac foarte repede (ca un exerciţiu fizic);
Sfântul Isaac Sirul recomandă ca metaniile să nu se facă mai multe de 33 o dată.

***



Lumea Credintei, anul VI, nr. 7 (48) Iulie 2007

Cinstirea Sfintelor Icoane


1. Semnificaţia icoanei

Creştinismul a adus o schimbare în profunzime a întregii societăţi. Marile temple şi statui ale zeilor care constituiau obiectul închinării şi venerării a sute de generaţii se substituiau prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Icoanele însă nu au reprezentat nici o clipă o înlocuire a idolilor păgâneşti. Spre deosebire de idol, la care închinarea se făcea către însăşi statuia materială, căreia i se aduceau jertfe şi rugăciuni, icoana, ca reprezentare a chipurilor sfinţilor, are rolul de a ne duce cu gândul la Dumnezeu sau la sfântul reprezentat pe ea, închinarea în faţa ei trecând către persoana reprezentată.

Din Tradiţie ştim că prima icoană a fost pictată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca şi o înfăţişa pe Maica Domnului. Cinstirea sfintelor icoane a fost contestată de-a lungul timpului de cei care le confundau cu idolii – chipurile cioplite interzise prin Decalog. Sfinţii Părinţi de la Sinodul 7 Ecumenic au statornicit însă, o dată pentru totdeauna, că cinstirea icoanelor nu este idolatrie, ci este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.

2. Formele de reprezentare vrednice de cinstire

Icoana canonică este o formă de reprezentare strict simbolică, o mărturisire a lui Dumnezeu cu ajutorul artei. Tablourile religioase şi statuile nu sunt icoane!

Icoana nu este pentru mângâierea simţurilor trupeşti, ci trebuie să transpună, să înalţe mintea şi inima către contemplarea lui Dumnezeu. Iconografia autentic ortodoxă, ca legătură între cer şi pământ, nu insistă pe reprezentarea frumuseţii trupeşti trecătoare. Icoana nu este o reprezentare fotografică a trupului, ci chipul omului transfigurat, devenit vas ales al Duhului Sfânt.

3. Rânduiala cinstirii icoanelor 

Cinstirea icoanelor constă în:
  •  închinarea în faţa lor;
  • rugăciunea adresată celui reprezentat;

  • sărutarea sfintei icoane.

Cele trei acţiuni se săvârşesc împreună astfel: credinciosul se va însemna cu semnul sfintei cruci plecându-se până la pământ (metanie mică) de două ori consecutiv şi rostind în mintea lui o rugăciune, sau troparul celui reprezentat, sau măcar:
Sfinte (numele), roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”. 
Însemnându-se din nou cu semnul sfintei cruci, va săruta cu evlavie sfânta icoană şi va încheia cu o a treia metanie mică.

Ordinea în care ne închinăm la icoane este următoarea: întâi către Mântuitorul Iisus Hristos, apoi către Maica Domnului, către Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli şi apoi fiecare după evlavia sa.

4. Cum nu trebuie să ne închinăm înaintea sfintelor icoane:

  • Icoanele nu se sărută pe faţa celui reprezentat, cei care procedează astfel dovedind lipsă de smerenie şi evlavie;
  • Icoanele nu se sărută având o ţinută necuviincioasă;
  • Icoanele nu se sărută având ruj pe buze sau duhnind a tutun;
  • Icoanele nu se sărută de cei care trăiesc în desfrânare; aceştia au voie să sărute numai rama;
  • Icoanele nu se sărută nici de soţii cununaţi care au avut relaţii sexuale în noaptea precedentă;
  • Icoanele nu se sărută de femei în perioada lunară şi de bărbaţii care au avut scurgeri în noaptea precedentă; 
  • Icoanele nu se sărută ridicându-le de pe locul unde sunt aşezate.
***



Lumea Credintei, anul VI, nr. 10 (51) Octombrie 2007

Lumina lumânărilor şi a candelei


Semnificaţia luminii în Biserică

Lumina lumânării sau a candelei simbolizează pe Hristos Cel vestit de prooroci Care S-a arătat în lume risipind întunericul răului şi al necredinţei.Eu sunt Lumina lumii!” spune Hristos despre Sine (Ioan 8,12).

Lumina sensibilă este şi un simbol al luminii harice. Toţi Sfinţii Părinţi împreună mărturisesc despre descoperirea lui Dumnezeu în inima credinciosului ca „Lumină” şi „în Lumină”.

Aprinderea lumânării şi a candelei reprezintă totodată o jertfă de ardere de tot şi de rugăciune de mulţumire. Lumina lumânării şi a candelei este o lumină vie, plină de călură şi iubire care îndeamnă către lucrarea faptelor bune.
 „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri!” (Matei 5, 16).

Întrebuinţarea lumânărilor şi candelelor în vechime

Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Porunceşte fiilor lui Israel să-ţi aducă undelemn de măsline curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit, înaintea perdelei din cortul adunării, şi-l va aprinde Aaron şi fiii lui înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna de seara până dimineaţa” (Leviticul 24, 1-3). 
Aşadar prima jertfă de lumină a fost poruncită de Însuşi Dumnezeu şi consta în sfeşnicul cu şapte candele care era aşezat mai întâi în Cortul Mărturiei şi apoi în Sfânta Templului din Ierusalim.

În cultul nostru lumânările şi candele au fost introduse în primele veacuri de creştinii proveniţi din iudei. La început lumânările au avut un important rol practic, luminând adunările creştinilor în catacombe în vremea persecuţiilor.

Folosirea candelei

Untdelemnul folosit trebuie să fie curat, de bună calitate (niciodată rânced) căci nu se cuvine a aduce lui Dumnezeu jertfă din cele pe care noi le lepădăm. Candelele se cuvine a fi ţinute curate, spălându-le şi schimbând uleiul săptămânal, iar flacăra trebuie să fie potrivită ca să nu fumege şi lăsată să ardă neîntrerupt.

Se cuvine să ţinem candele aprinse atât în biserici (pe Sfânta Masă, la icoanele împărăteşti, la Axioniţă, la moaştele sfinţilor şi la mormintele ctitorilor) cât şi în casele noastre (de obicei la icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului sau a sfântului ocrotitor al familiei). Resturile de la candele (fitilele, undelemnul rămas şi hârtiile folosite la curăţire) se ard la un loc curat sau la locul special amenajat al bisericii.

Folosirea lumânărilor

Lumânările cele mai potrivite sunt cele din ceară de albine sau parafină. Nu se folosesc niciodată lumânări de seu, untură sau alte produse de origine animală. Ele se aşează în sfeşnice sau locuri special amenajate pentru pomenirea celor vii şi a celor adormiţi.

 Lumânările se dau ca ofrandă la altar însoţind pomelnicele, la slujba parastasului când se împart preoţilor şi credincioşilor şi mai folosesc la denii, nunţi şi botezuri.

Rânduiala ca fiecare credincios să se împărtăşească cu lumânare aprinsă în mână nu este în tradiţia Bisericii şi, cel puţin din considerente practice, nu trebuie încurajată. Aşa cum este scris în liturghier şi în tipicul bisericesc, în faţa uşilor împărăteşti se aşează un sfeşnic cu o lumânare aprinsă, iar credincioşii vin să primească Sfânta Împărtăşanie cu mâinile încrucişate pe piept.

Obiceiul de a aprinde lumânările cu capetele în jos sau de a aprinde pentru vii lumânări la locurile amenajate pentru cei adormiţi cu nădejdea că aşa vor muri duşmanii sunt superstiţii şi practici străine de Biserică, iar cei ce fac asemenea lucruri se canonisesc ca şi vrăjitorii.

***


Lumea Credintei, anul VI, nr. 8 (49) August 2007

Întocmirea unui pomelnic


1. Despre pomenirea numelor

Prin pomenire, adică prin rostirea în cadrul unei rugăciuni către Dumnezeu a numelui propriu sau al altor persoane, se doreşte împărtăşirea harului şi atragerea milostivirii lui Dumnezeu pentru cei pomeniţi, după cuvântul tâlharului de pe cruce:
Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta” 
şi al Sfântului Apostol Pavel, care zice:
Rugaţi-vă unii pentru alţii”. 
Când persoana pomenită nu este prezentă fizic la locul pomenirii, prin rostirea numelui ei, credem că harul şi mila lui Dumnezeu se revarsă indiferent de locul unde se află ea la acel moment.

2. Forme şi modalităţi de pomenire

Pomenirea se poate face atât de clerici, în cadrul sfintelor slujbe sau în rugăciunea lor particulară, cât şi de laici, în rugăciunile personale.

Privitor la pomenirea la sfintele slujbe, în practica de zi cu zi a credincioşilor s-au împământenit mai multe feluri de pomenire.

 Corect se poate vorbi de următoarele feluri de pomenire:
  • Sfânta Liturghie – este pomelnicul de vii şi de morţi care se pomeneşte în taină de către preot la rânduiala proscomidiei din cadrul Sfintei Liturghii;
  • Acatistul – este pomelnicul de vii care se pomeneşte la ecteniile acatistului cu scopul strict de mulţumire sau îndeplinire a unor cereri (sănătate, izbăvirea de închisoare, îmblânzirea duşmanilor etc.);
  • Sfântul Maslu – este pomelnicul numai de vii care se pomeneşte în cadrul tainei Sfântului Maslu, pentru sănătatea trupească şi iertarea de păcate a celor pomeniţi;
  • Sărindarul – vine de la grecesul saranda care înseamnă 40 şi este pomelnicul numai pentru morţi, de regulă pentru o singură persoană, recent decedată, care se pomeneşte la Sfânta Liturghie până la parastasul de 40 de zile al răposatului.
3. Cum scriem un pomelnic

  • Pe pomelnic se trec doar numele de botez şi fără detalierea problemelor şi dorinţelor pentru care cerem sprijinul lui Dumnezeu;
  • pe pomelnic se trec numai ortodocşii practicanţi (cei care se spovedesc şi participă regulat la Sfânta Liturghie), pentru că harul lui Dumnezeu nu lucrează împotriva voinţei libere a necredinciosului;
  • pe pomelnic credinciosul trebuie să scrie la ce fel de slujbă doreşte să fie pomenit pomelnicul, iar pentru Sfânta Liturghie pomelnicul trebuie făcut pe două coloane distincte, una pentru vii şi una pentru răposaţi, cu menţiunea „Vii” şi „Adormiţi”;
  • ordinea înscrierii pe pomelnic este următoarea: preotul care a săvârşit botezul celui care dă pomelnicul; preotul duhovnic; naşii (de la botez şi cununie); soţ/ soţie şi copii; alte rude şi apropiaţi.
4. Ce nu este permis la scrierea unui pomelnic

  • Nu se pomenesc persoanele nebotezate, deci nici copiii avortaţi;
  • nu se pomenesc vrăjitorii, descântătorii, ghicitorii sau cei ce practică magia albă;
  • nu se pomenesc sinucigaşii, apostaţii, ereticii, schismaticii, ateii sau masonii;
  • nu se pomenesc la răposaţi dispăruţii despre care nu avem certitudinea morţii lor;
  • nu se scriu nume de persoane vii pe pomelnicul celor răposaţi cu părerea că aşa s-ar provoca moartea persoanei respective;
  • nu se cere pedepsirea sau răul vreunei persoane considerate duşman;
  • pe pomelnicul de la Sfântul Maslu nu se trec răposaţi;
  • scrisul numelui pe toacă, pe limba clopotului etc. sunt lucruri vrăjitoreşti, care atrag osânda celor ce le practică.


Un comentariu: