Lumina Lumii: MEMORIAL AL POEZIEI DIN TEMNIȚELE COMUNISTE

Făurite "în flăcările suferinţelor, desăvârșite pe nicovala durerii", poeziile din temnițele comuniste au fost, "alături de rugăciune, hrană sufletească, scară către cer, întărire și izvor de trăire în mijlocul unui regim inuman".
Dar, ceea "ce a însemnat poezia în închisoare o mărturisesc cei ce au trecut prin acele locuri".

In cartea "Dumnezeu m-a salvat din Iad!," Gabriel Stănescu descrie cum:

”din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din torturi, din atacarea cea mai abjectă a ființei umane, a germinat o puternică sensibilitate și dorință de frumos, iar din minciună, dorința de apărare a adevărului cu prețul vieții. Când peste sufletele lor curate s-a aruncat mocirla și veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de zeci și sute de poeți... Aceasta [Divinitatea] a condus la convertirea suferinței în creație. Generație de sacrificiu! Epopee scrisă cu sânge..."

De asemenea, doamna Aspazia Oțel Petrescu, deținută în perioada comunistă, ne mărturisește în cuvântul său introductiv la cartea "Poeți după gratii" că, datorita celor care au compus poezii în închisori:

"am descoperit calitatea harică, mistică, duhovnicească a suferinţei sublimată în felul acesta prin poezia lor, prin iubire şi mai ales prin rugăciune. Ei au contribuit enorm la salvarea noastră şi ne-au condus prin trăirile lor la transfigurarea suferinţei. Am învăţat să acceptăm suferinţa ca pe un dar divin şi prin aceasta i-am dat un sens transcendental. Am înlocuit clipele de revoltă cu o trăire în duh, durerea a primit un sens înalt, sublim, salvator."

Virgil Mateiaş, observator nemijlocit şi un făurar, și el, de poezie sensibilă, dă mărturie cum:

"Nu e mai sublimă încântare când omul umilit, singur, înfometat, bătut, împresurat de duhurile răului ce-i stârnesc disperarea, agonia, neantul, sinuciderea, când omul acesta răvăşit îşi mai poate ridica ochii spre cer şi-L strigă pe Dumnezeu. Dintr-o asemenea stare s-au născut aceste versuri." Eu “însemnam pe prispa minţii, în fiecare zi, gândul ce mă căuta, apoi, spre a nu fi descoperiţi la percheziţie, îl ascundeam în vers, apoi versul devenea rugăciune”

Astfel, poezia, pentru cei supuși unui program de imbecilizare, s-a făcut Paște, trecere de la întuneric la lumină, nemaifiind cunoscut un

"alt moment în istoria omenirii, a culturii umane, în care poezia să fi avut un rol atât de important în viața spirituală a omului. Ea nu a fost doar gândită cu mintea sau simțită cu inima, ci trăită pe de-a întregul de deținuți. Ea este ruptă din ființa lor, din suferința ce au îndurat-o."

Poezia născută în temnițele comuniste din România este o metamorfozare, o sublimare a Golgotei acestui neam. Ea a constituit factorul ideologic al rezistenței romanești, căci lupta s-a dat în primul rând pe plan spiritual și, după cum ne mărturisește Ioan Ianolide în cartea "Întoarcerea la Hristos", ea

"a fost în același timp mesajul nostru, strigatul nostru de disperare și descrierea crudei realități; dar, mai presus de toate, a fost forța credinței și afirmării noastre."

Acum, când se cunosc mărturii despre întreg Gulagul comunist, se poate vedea că

"poezia concentraționară, ca dimensiune și valoare literară, este un fenomen românesc, unic în lume". ("Poeți după gratii", Introducere)

In cartea "Antologia liricii de detenţie anti-comunistă din spaţiul românesc", profesorul Ilie Popa a adunat poeziile a 167 de autori (fără cei neidentificaţi, necunoscuţi) care au compus în închisori și au fost deportați. Dintre aceștia 32 de autori erau consacraţi înainte de detenţie (precum Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu s.a) iar restul de 135 sunt autori care au debutat în detenţie, fără a mai fi numărați aicea și autorii neidentificaţi sau necunoscuţi.

Muntele de suferinţe al crâncenelor temniţe comuniste a produs martiri, mărturisitori şi poezii geniale. Pentru cei ținuți sub stare de arest, alături de rugăciune, poezia a fost o adevărată hrană spirituală. Viorel Gheorghiță, martor și memorialist al închisorilor din România, mărturisește că în aceste cuptoare și teascuri sufletești, care au fost temnițele comuniste:

"poezia a fost convertită – în intimitatea lui, procesul îmi scapă – în pâine şi vin, în trup şi sânge sacru".

"Poezia a fost un asemenea cuvânt, nu mântuit, prin rostire, cum spune Lucian Blaga, ci mântuitor. Un omagiu mai deplin decât acesta, adus poeziei, consider că nu este cu putință".

O contribuţie colosală pe care au avut-o versurile răsărite în restriște a fost aceea de a ajunge la sentimentul de comuniune, de solidaritate în luptă şi suferinţă, poeții închisorilor fiind, după cum ne mărturisește doamna Aspazia Oțel Petrescu,

"apostolii care au făurit un climat de frăţietate, de trăiri comune, de plâns împreună, de suferit şi de răbdat împreună, de visat şi de sperat împreună, de retrăit amintiri împreună".

În bezna temnițelor flămânde, poezia a fost modalitate de comunicare și mijloc de rezistență intelectuală, psihică și spirituală. A fost un exercițiu de gimnastică mentală, de descărcare sufletească, de solidaritate umană, de înălțare spirituală, de asceză - prin acceptarea anonimatului.

"Poezia a fost ea însăși prigonită" căci, în procesul de "reeducare" comunistă, s-a pus la punct un program infernal prin care

"deţinutului politic i s-au tăiat toate posibilităţile de a rezista muncii de imbecilizare: a fost lăsat fără legătură cu familia, fără orice fel de mijloc de cultură, ca, de exemplu, cartea, fără hârtie şi fără creion (s-au aplicat pedepse crunte pentru o mină de creion de un centimetru sau pentru un petec de hârtie cu puţin mai mare decât un timbru), a fost interzisă în celulă orice manifestare care ar fi putut întreţine o atmosferă spirituală etc".(Aspazia Oțel Petrescu)

Însă

"creativitatea umană a găsit o altă cale de a străbate lanțurile, cătușele și gratiile... fără să le rupă. Dacă s-au confiscat toate mijloacele tradiționale de comunicare și creație, prima creație inedită a foștilor deținuți politici a fost să confecționeze mijloace de comunicare originale din aproape nimic. Astfel, țevile reci ale caloriferelor au devenit excelente transmițătoare de mesaje prin Morse; cănile de băut apă au devenit receptoare fidele ale bătăilor în pereți; gamelele de mâncare combinate cu praful D.D.T. pentru ploșnițe au devenit invizibile tăblițe pentru notițe, care oricând puteau fi șterse spre a nu fi descoperite; oasele din mâncare au devenit ace de cusut și creioane de scris, la fel săpunul și resturile de sârmă sau sticlă. Prin ingeniozitate și migală, resturile și gunoaiele au fost transformate în unelte de creație și chiar piese de artă."(Dan Tudorache)

Dar existau închisori, precum cea de la Râmnic, unde orice mic zgomot era uşor de depistat, riscând bătăi cumplite şi izolarea la "neagra", adică la carceră. Prin ingeniozitate, deţinuţii de aici reuşeau să scârţâie câte un scaun sau tuşeau de câteva ori, creând un nou mod de comunicare, deşi uneori ajungeau la epuizare totală, după un astfel de efort.

Mai mult decât toate aceste mijloace de comunicare ingenioase, mintea însăși s-a arătat a fi un univers inepuizabil de creație literară, iar memoria a adunat cu fidelitate toate aceste perle din adâncuri.

"Poezia terminată era mărturisită colegilor de celulă, fiind imediat însuşită prin memorare şi apoi, prin mijloace ingenioase şi pline de curaj, versurile îşi luau zborul spre alţi confraţi, fraţi şi surori de suferinţă."(Aspazia Oţel Petrescu)

Dar, mai devreme sau mai târziu, precum odinioară strugurii Sfântului Macarie, poeziile se întorceau la autorii lor.

***

In cele ce urmează vom aduce în slova și în cânt, o infimă parte din poeziile gândite, transmise şi memorate în închisorile României comuniste, fără să insistam asupra biografiei autorilor. Am preferat să le înfățișăm ca în clipa lipsită de orgolii a naşterii lor, când cei ce le-au memorat au fost la fel de importanţi şi de necesari ca şi cei ce le-au compus.

Selectarea lor nu a fost - nici atunci de memoria colectiva, nici astăzi de către ochiul posterității - una strict estetică, după cum importanța și sensul existenței lor nu se înscrie, în pofida câtorva adevărate capodopere, în limitele istoriei literare.

Programul va cuprinde trei părți, în care au fost strânse câteva poeme în care se reflectă cele trei mari etape suitoare ale vieții și desăvârșirii duhovnicești, de CURĂȚIRE, ILUMINARE și DESĂVÂRȘIRE, o scară de la pământ la cer, o trecere de la întuneric la lumină.

PRIMA PARTE: CURĂȚIREA, din ÎNTUNERIC

In prima parte am grupat câteva poezii care

"s-au compus de cele mai multe ori cu foamea mușcând nemilos din trup, cu inima cuprinsă de frică sau disperare, cu sufletul îngenunchiat de dorul celor dragi de-acasă, cu tuberculoza măcinând lent plămânii, cu roaba mușcând din pielea mâinilor, ba s-au creat versuri chiar și în timp ce trupurile poeților erau mucenicite sub ploi de pumni și de bâte." (Dan Tudorache)

Toate acestea și multe altele, chiar mai cumplite, au constituit școala durerii în care s-a curățit sufletul precum se lămurește argintul în foc. În această durere au crescut "crinii țarinii", s-a desăvârșit credința, nădejdea, dragostea, smerenia, bunătatea și cu deosebire îndelungă-rabdarea creștină.

A DOUA PARTE: PREFACEREA - ILUMINAREA

In cea de-a doua parte au fost selectate poeziile care înfățișează cu taină trecerea de la întuneric la lumină, încolțirea, sub ploaia caldă a rugăciunii, a bobului de grâu, din gunoiul în care a fost îngropat. În acest proces de reînnoire a omului este de remarcat că un rol convertitor l-a avut rugăciunea, despre care doamna Aspazia Oțel Petrescu mărturisește că:

"În toiul urii dezlănţuite noi am luptat să ne disciplinăm asceza impusă şi să oprim efectele de imbecilizare, prin metodele noastre de rezistenţă. Am înţeles că slujirea unui ideal sfânt se face prin jertfă, iar jertfa este voluntară, şi se face prin iubire. Cea mai apropiată formă de iubire şi la îndemâna noastră era rugăciunea. Prin rugăciune am reuşit să aducem în prezentul nostru nefericit frânturi de timp pe care le trăiam ca pe o fericire. Acest miracol se făcea prin rugăciunea în comun. În timpul rugăciunilor comune nu mai simţeam povara recluziunii, ieşeam din teroare şi din abandon. Ne scufundam într-un ocean de pace şi de frumuseţe, acolo, între hâdele ziduri ce se transformau miraculos în spaţiu binecuvântat. Clipa trăită în timpul rugăciunii în comun se dilata până la infinit, celula se făcea cer, se făcea biserică."

A TREIA PARTE: ÎNCUNUNAREA ÎN LUMINA

In cea de-a treia parte au fost strânse câteva poezii care reflectă creșterea, împlinirea, întărirea, îmbunătățirea și înfrumusețarea sufletului până la asemănarea în frumusețe, putere, bunătate și iubire cu Dumnezeu. Când sufletul e bun ca Dumnezeu, iertător ca și Dumnezeu, curat și sfânt ca și Dumnezeu, atunci el se înfățișează desăvârșit.

Omul, asemenea bobului de grâu îngropat în pământ, ajunge să dea roadă îmbelșugată, iar rodul pătimirilor celor întemnițați în timpul comunismului ne este adus nouă, generațiilor viitoare, ca o rumenă pâine care pururea se mănâncă și nu se sfârșește, căci în ea este Duhul pe Care și noi, la rândul nostru, suntem datori să-l ducem mai departe.

ÎNCHEIERE

Este bucuria noastră să vă aducem la cunoștință, pe cât posibil, aceste nestemate ale sufletelor martirilor noștri din temnițele comuniste, poezii scrise cu sânge vărsat pentru Hristos și neam. Poezia din cătușe va ieși astfel mai mult la lumină și vă va aduce lumină în măsura în care vă veți cumineca cu Cuvântul răstignit și înviat.

1. CURĂȚIREA, din ÎNTUNERIC

"Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu." (Psalm 142)

DUREREA - Vasile Voiculescu

Oprită să se urce în Ceruri vreodată,

Durerea n-are aripi, să-şi facă vânt,

Ci calcă, peste lespezi încovoiată,

Înger pururi încătuşat de pământ.

Adâncu-i glas n-ajunge la stele...

Braţele-i vântură cenuşă şi lut,

Presărându-le peste răni grele.

Dar Domnul a ales-o de la-nceput.

În ochii ei luceşte, încă neînţeleasă,

Lumina, semnul Lui izbăvitor,

Şi a pus-o mai presus, craiasă

Şi pildă, îngerilor tuturor.

Ea nu ştie... Dar când somnul o doboară,

În miezul nopţii şi-al tăcerii,

Marii îngeri pe pământ coboară

Şi se pleacă de sărută picioarele durerii.

F OAMEA de Radu Gyr

Parcă de veacuri, parcă de mii de ani

N-am mai prânzit și n-am mai stat la cină.

Parcă de veacuri, parcă de mii de ani,

Am suge fier, am roade bolovani,

Si-am hăpăi moloz și rogojină.

Refren: În bezna nopții ne simțim strigoi,

Ca' ne-ospătăm din hoit fierbinte.

In bezna nopții ne simțim strigoi,

Dar numai moartea rupe hălci din noi,

Ea singură înfulecă morminte.

Ziua pândim cu nările în vânt

Năluca unui abur de mâncare.

Ziua pândim cu nările în vânt,

Poate din cer, din iad, sau din mormânt,

Să ne-arunce resturi ca la fiare.

FLAMAND de Nichifor Crainic

Doamne, nu mai pot fi

Ca şi cei sătui de atâta poame,

Căci într-un pustiu de foame

Mi se rătăciră paşii...

Nu mă osândi, Stăpâne,

Pentru poftele-mi deşarte,

Că de suflet mă desparte

Trupul, care cere pâine.

Cum aş zdrobi cu silă

Glasul cărnii care ţipă,

Însă, Doamne, n-am aripă,

Plămădit sunt din argilă.

Of, cum a distrus în mine

Flămânzenia nebună

Tot ce sufletul adună

Să se apropie de Tine...

Doamne, nu mai pot fi

Ca şi cei sătui de grâu, de poame

Căci într-un pustiu de foame

Mi se rătăciră paşii…

CANTECUL FOAMEI de Nichifor Crainic

De voi fi fost cândva ciorchine,

Sunt azi o boabă stoarsă-n teasc.

În flămânzenia din mine

Turnați o zeamă și renasc.

Îmi pipăi trupul cum se stinge,

Un borș cu știr l-ar încălzi,

Un fir de iarbă de-aș atinge

Fulgerător aș înverzi.

Lăsați-mi brațul de fantomă

Să rupă de pe crengi un măr,

Mușcând, m-ar umple de aromă

Și-aș mai trăi în adevăr.

În țara turmelor și-a pâinii

Visez o mână de ciuperci…

Lăsați-mă în rând cu câinii

La raiul unui blid de terci.

O, Milostivule, Tu Care

Cu doi ciortani și cinci colaci

Făcuși un munte de mâncare

Și saturi și pe cei săraci,

Repetă, Bunule, minunea

Și-ndestulează mii de guri,

Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:

Dă-mi doar un coș cu firmituri.

INDOIALA de Demostene Andronescu

Mai este, Doamne, pînă-n cer? Mai este

Pîn-să mă faci părtaş luminii Tale?

Sau poate tot n-a fost decât poveste

Şi-am colbăit degeaba-atâta cale.

De-atâta vreme urc târâș, pe coate

Şi-am smuls în cățărare-atâți luceferi

Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate

Doar cei prea-nalţi să mai rămână teferi.

Şi-am risipit atâta suflet, Tată,

În râvna mea neasemuit de mare

Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată

N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă,

L-am aşternut pe fiecare treaptă,

Şi-l risipesc-întruna, dar mi-e teamă

Că la sosire nimeni nu m-aşteaptă...

Târâș, pe brânci, cu sufletul la gură,

Urc muntele cu-nchipuite creste;

Din tot ce-am fost mai sunt o picătură...

Mai este, Doamne, până-n pisc, mai este?!

IN LOC DE RUGACIUNE de Demostene Andronescu

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,

Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,

Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină

Ce-mi pâlpâia alt'dată în candela de gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi

Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara

Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sarea

Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,

Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi mi-e goală,

Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală

Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,

Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,

Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce

Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.

Zădarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,

Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină

Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

DE VORBA CU SUFLETUL MEU de Demostene Andronescu

O! suflete al meu de ce ţi-ascunzi,

Plângând cu hohote, în palme faţa?

Hai, şterge-ţi ochii-albaştri şi povaţa

Ca pe un psalm ascultă-mi-o. M-auzi?

De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii

Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete

Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete

De mult, de mult, de când eram copii.

Mereu înfrânt tu freamăţi ca un pom

Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă,

Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă

Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz şi-n somn.

Te potoleşte, pentru Dumnezeu!

Ce-atâta bocet, doar nu eşti muiere,

Te înţeleg, eşti munte de durere

Dar nu uita, durerea nu-i un rău.

Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer

Din care răul cu-ndârjire muşcă,

Atâtora li-s zilele biciuşcă

Şi pentru-atâţia viaţa e piper!

E-atâta jale-n lume-atâta plâns,

Atâta dor, atâta suferinţă!

Sărmanul ins chircit în neputinţă

Ameninţă spre cer cu pumnul strâns.

Şi-n loc să-şi facă din durere pod

Peste mocirla vieţii-n sus spre slavă,

El, sângerând din răni adânci, otravă

Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod.

Sărmana gloată, în genunchi mereu,

Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,

Nepricepând că scrânciobul durerii

Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.

Şi-n fiecare clipă câte-o stea

Se stinge-n locul ei precum o pipă

Şi trebuie ca-n fiecare clipă

Altcineva să moară pentru ea.

O! suflete al meu, fii tu ulcior,

Fii amforă durerii, veşnic plină

Şi, sângerând celor din jur lumină,

Învaţă blând să mori în locul lor.

Pricepe că cu fiecare spin

Ce dureros în carne ţi se-mplântă,

Pe un obraz o lacrimă se-avântă

Şi-n lume-i o durere mai puţin.

Cu fiecare suferinţă-a ta

O suferinţă undeva se stinge,

Cu fiecare picur roş de sânge

Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.

Şi-n fiecare limpede apus,

Cu fiecare-ngenunchere-n tină

Ţi-agoniseşti departe-n cer lumină

Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus.

LITURGHIE de Andrei Ciurunga

Anii noştri schingiuiţi,

anii crânceni te săpară,

cimitir de osândiţi

de la margine de ţară.

Ne-au adus din închisori

robi ai stepei dobrogene,

să împrăştiem pe flori

roua strânsă de sub gene.

Şi-am tăiat peste câmpii

drum cu trupurile noastre

valurilor cenuşii

ale Dunării albastre.

Azi dormim pe câte-un şir,

fără cruci, fără sicrie.

Pace ţie, cimitir

fără nicio Liturghie.

Candelile nu ne ard,

nu bat clopote de rugă,

nu păzeşte niciun gard,

nimeni nu mai vrea să fugă.

Numai mieii, prin pustiu,

pasc din trupul, câteodată,

cine ştie-al cărui fiu,

cine ştie-al cărui tată.

Plouă stelele cu har,

luna ne trimite veghe,

iarba înveleşte iar

pieptul dezbrăcat de zeghe.

Mâine poate va veni

legea cumpenelor drepte.

Doamne, nu mai zăbovi,

morţii ştiu să se deştepte.

Anii noştri schingiuiţi

stau de strajă. Pace ţie,

cimitir de osândiţi

de la margine de glie!

IISUS IN CELULA de Radu Gyr

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist și ce-nalt părea Crist!

Luna venea după El, în celulă

și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

ochii adânci ca niște păduri.

Luna-L bătea cu argint pe veștminte

argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:

- De unde vii, Doamne, din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gură

și mi-a făcut semn ca să tac.

S-a așezat lângă mine pe rogojină:

- Pune-mi pe răni mâna ta!

Pe glezne-avea urme de cuie și rugină

parcă purtase lanțuri cândva.

Oftând și-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Luna lumina, dar zăbrelele groase

lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpățână

și mișunau păduchi și guzgani.

Am simțit cum îmi cade capul pe mână

și-am adormit o mie de ani…

Când m-am deșteptat din afunda genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă și era lună,

numai Iisus nu era nicăieri…

Am întins brațele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: nici un răspuns!

Doar razele reci, ascuțite-n unghere,

cu sulița lor m-au străpuns…

- Unde ești, Doamne? Am urlat la zăbrele.

Din luna venea fum de cățui…

M-am pipăit… și pe mâinile mele,

am găsit urmele cuielor Lui.

ÎNVIERE de Maica Teodsia

Am fost cândva mormântul nou în care

Nicicând vreun mort nu mai fusese pus,

Mormânt deschis în lungă aşteptare,

Ca să-L primesc în mine pe Iisus.

Şi iată, mâini de ucenici, pioase,

Mi L-au adus în giulgiu-nfăşurat;

Cu zvon de rugăciune şi prinoase

În mine ca în groapă L-au culcat.

A stat dormind sub lespedea uitării,

Cu strai de gânduri aspre învelit,

Înmormântat în noaptea întristării

Şi cu tăceri adânci pecetluit.

Dar Tu ai înviat, Lumină lină,

Şi totul s-a umplut de străluciri,

Iar bucuria trâmbiţei divină

Zvoneşte imnul veşnicei iubiri.

Acum mormântul este bazilică,

Iar gândurile mele pelerini:

Cucernice spre Tine se ridică

Şi tu spre ele mila Ţi-o înclini.

2. PREFACEREA

Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. (Psalm 142)

METANIE de Radu Gyr

Doamne, fie Doamne

Mila Ta spre noi!

Doamne, fă din suferință,

Pod de aur, pod înalt,

Si din lacrimă velință

Ca într-un pat adânc și cald.

Din lovirile nedrepte

Faguri facă-se și vin.

Din înfrângeri, scări și trepte,

Din căderi, urcuș alpin.

Din veninul pus în cană

Fă miresme ce nu pier.

Si din fiecare rană

o cădelniță spre cer.

Si din orișice dezastru

sau crepuscul stins în piept,

Doamne, fă lăstun albastru

și un zâmbet înțelept.

Doamne, fă din suferință,

Pod de aur, pod înalt,

Si din lacrimă velință

Ca într-un pat adânc și cald.

Doamne, fie Doamne

Mila Ta spre noi!

PREFACERE de Demostene Andronescu

Am cerşit un timp lumină

Pe la uşi străine,

Neştiind că luna plină-i

Prinsă toată-n mine.

La răspântiile vieţii

Stam cu mâna-ntinsă

Şi mă miluiau drumeţii

Cu lumină stinsă.

Când şi când, câte-o scânteie

De-un nebun zvârlită

Îmi părea cale lactee,

Mie dăruită.

Şi treceam aşa prin viaţă,

Miluit de lume,

Ca şi ea cătând prin ceaţă.

Nu ştiu ce anume.

Dar odată, pe-nserate,

Obosit de vise,

Am găsit la lume toată

Porţile închise.

Şi rămas în noapte afară

Fără lumânare,

Am privit așa-ntr-o doară-n

Mine ca în zare.

Şi am tresărit deodată,

Căci văzui că-n mine

Bezna-i ciuruită toată

Şi mijesc lumine.

Am dat zgura la o parte

Cu înfrigurare

Şi-n străfundurile-mi moarte

S-a iscat cântare.

Iar prin rana-mi sângerândă,

Ca printr-o spărtură,

A ţâşnit o rază blândă

De lumină pură,

Ce-nvelindu-mă în toate,

Mătăsoasă, moale,

A dat vieţii mele plate

Sensuri verticale.

De atunci fără-încetare

Luminez întruna,

Nu fălos ca mândrul soare,

Ci sfios ca luna.

Iar când mâlul se adună

Şi-mi astupă vrana.

Mă sleiesc ca pe-o fântână,

Adâncindu-mi rana.

LANȚURI ȘI CLOPOTE de Aurel Dragodan

In celule zăceam ca-ntr-o grea carapace,

Dar în noi infinitul o fereastră deschide;

Zbuciumări ne-au durut, dar o limpede pace

Ne răsfiră în suflet aurore splendide.

Suferința ne-a-mpuns ca o suliță-n coastă,

Dar din rana adâncă izvorî fericire:

Dușmanii ne-au lovit, și-am scrâșnit sub năpastă,

Dar ne pâlpâie-n inimă arzătoare iubire.

Deznădejdea ne-a prins în mocirla-i stătută,

Dar speranța-nflorește ca și nuferii-n lacuri;

Am tăcut ne-ntrerupt, ca o cremene mută,

Dar tăcerile noastre vor vorbi peste veacuri.

Ne-au mușcat uneori șerpi vicleni de-ndoială,

Dar crescu și mai vie, ca în Toma, credința;

Mișeliile-au frânt lupta noastră loială;

Dar vedem mai aproape, în triumf, biruința.

TRAIESC FLAMAND de Valeriu Gafencu

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,

Frumoasă ca un crin din Paradis,

Potirul florii e mereu deschis

Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;

Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură

Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,

Potirul lacrimilor se revarsă

Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,

Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger

Cu trupu-încovoiat de neputinţă,

Din când în când din cer coboară-un înger

Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;

M-apropii tot mai mult de biruinţă.

Mă plouă-n taină razele de soare,

Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,

Grăuntele zvârlit în groapă-nvie

Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

PSALM de Gheorghe Năstase

Doamne, eu Te-am căutat pretutindeni,

În noapte și în zi,

Fără a cina, fără a prânzi,

Când Tu erai în mine.

Eu sunt nebunul

Si sunt numai unul

Din cei mulţi, care am chemat numele

Tău din toate puterile mele,

Când Tu erai lângă mine.

Ochii mei, ca să creadă,

Au vrut să Te vadă

Înaintea lor, cum vad o râmă,

Când Tu ești în lumina lor o fărâmă.

Mâinile mele,

Nevrednicele,

Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns Toma,

Au vrut să Te pipăie, al lor, lui aidoma.

Cugetul meu necugetat,

Fără tihna a-ncercat

Să Te prindă în chingile lui,

Când, Tu ești plămada infinitului.

Doamne, cum am putut rătăci atât,

Nepricepând că Tie nu se cuvin întrebările

Si mirările,

Nici unde, nici când, nici cum și nici cât?

Acum, în clipa asta sfântă,

Când sufletul meu Te leagănă,

Inima mea Te gustă și deapănă

Sfâșierea și liniștea mea

Si a multora,

Iar buzele mele Te cantă.

Doamne, lasă-mă

Să îngenunchi înaintea Ta

Si să sânger,

Până ce trimisul Tău înger

Îmi va face semn

Că sunt demn

Să mă ridic

Întocmai ca un spic

Plin de rod

Si slobod,

Să strig ca și pietrele să mă audă:

Mărire Tie și mulțumire și laudă,

Că am izbutit să azvârl departe

Tot veacul zbuciumărilor deșarte!

ANTITEZE... de Radu Gyr

N-ai dezmierda, de n-ai ști să blestemi,

Surâd numai acei care suspină,

Azi n-ai iubi, de n-ar fi fost să gemi,

De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Si dacă singur rana nu-ți legai,

Cu mana ta, n-ai unge răni străine.

N-ai jindui după un colț de rai,

De n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalți de jos până nu cazi

Cu fruntea-n pulberea amară,

Si de re-învii în cântecul de azi,

E c-ai murit în plânsetul de-aseară.

3. ÎNCUNUNAREA ÎN LUMINA

Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. (Psalm 142)

BALADA ANILOR DE ÎNCHISOARE de Aurel Dragodan

Întâiul ș-al doilea an, cu ardoare,

Am fiert în tumult, ca șuvoiu-n zăpoare;

Al treilea: jarul și chinu-așteptării;

Al patrulea: temeri și semnu-ntrebării;

Al cincilea: gol de iluzii pierdute;

Al șaselea: zbateri în mlaștini stătute;

Al șaptelea: culme de mari disperări;

Al optulea: calme, adânci împăcări;

Si anii crescură, și nouă, și zece,

Odată cu liniștea - cremene rece.

Pe drumuri de restriște, alți trei mai trecură:

Găseam apă vie și mană-n Scriptură.

Când patrusprezece pe frunți ne-au apus,

Vegheam împreună cu Domnul Iisus.

La șaptesprezece, scoteam surâzând

Adânci înțelesuri, cu ciuturi de gând.

Si douăzeci, vii n-au găsit sub ruină,

În candela rănii cu flori de lumină,

Cu morții în jur, strălucind în halou,

In suflet cu vrerile omului nou.

O! Doamne! ce raze de verzi primăveri

Ne-o unge pe frunte cu mirt de-nvieri?

UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT? de Nichifor Crainic

Întrebat-am vântul, călătorul,

Bidiviu pe care-aleargă norul

Spre albastre margini de pământ;

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor

nevăzute ma răpesc în zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,

Candelă ce suie în tărie

Undelemnul cântecului sfânt:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns

In lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,

Oarbă care vede-n întuneric

Tainele nespuse de cuvânt:

Unde sunt cei care nu mai sunt ?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea

Marele-ntuneric, veţi vedea.

CELULA ZERO de Vasile Blănaru-Flamură

Pe Golgota răstignirilor potop,

nici oţet în loc de apă, nici isop

nu ne-au dat şi noi strigat-am a pustiu:

Iartă-i, Doamne, iartă-i, că ce fac nu ştiu!

Iartă-i, Doamne, iartă-i! N-am uitat

anii ce printre hiene ne-au purtat.

Avem azi aer, soare şi păşim,

dar ni-s visurile toate ţintirim.

Câte-nfrângeri, câtă trudă, câţi fiori

pentru noi, ce-am fost ucişi de mii de ori!

Pentru ei, torţionarii care tac,

ne-nchinăm – că poate n-au ştiut ce fac.

VIZIUNEA MARTIRIULUI de Pr. Simion N. Pivniceru

„Să te socoţi, – de-ţi cer, – umilă slugă,

Să te supui oricăror umilinţi,

Să-nduri cele mai grele suferinți,

Să nu murmuri, ca rob, dacă te-njugă.

De ești scuipat, nu te-apăra prin fugă,

Lovit de eşti, să nu scrâşneşti din dinţi,

Arzând pe rug, să te gândeşti la sfinţi,

Pe cruce-ntins, să dai iertare-n rugă.

Şi-n clipa când va trebui să mori

Iar ei vor crede că-s biruitori,

Prin odioasa lor sălbăticie,

Tu de pe rug, sau stând pe cruce-ntins,

Îți vei vedea triumfu-n veşnicie

Şi împăcat vei spune: Am învins!”

ASTAZI NEAMUL NOSTRU

Astăzi neamul nostru prăznuiește

Zi de înălțare și nădejde.

Clopot de-nviere lung răsună

Morții cei din temniți ii adună.

V-a fost viața zi fără de soare,

Robi ai Domnului din închisoare.

N-ați avut morminte și nici nume

Dar în cer vi s-au gătit cunune.

Stele de-argint v-au fost lumânare

Si pământul giulgiu de-ngropare.

V-au zvârlit în temnița uitării,

Mucenici ce-ați plâns lacrima tării.

Dar de pe Golgote de durere

Luminat suit-ați spre-nviere.

Azi prin voi la ceruri se aduce

Jertfa unui neam sfințit pe Cruce.

OFRANDA de Radu Gyr

Din rănile și-nfrangerile noastre

Întindem punte noilor destine

O punte de mărgean peste dezastre,

S-o urce pașii lumii care vine.

Cu orișicare rană care doare,

Din orice răzvrătire mai adâncă,

Am pus o za pe piepturi viitoare

Si-o spadă grea în mâini ce nu sunt încă.

Iar dacă-am plâns, din lacrima măiastră

Va creste-o mângâiere de mătase

Pe care mâine unii au s-o lase

La alte frunți ce cresc din fruntea noastră.

Iar dacă-n noaptea smârcului și-a roatei

Închidem lanțuri, inima și rana,

Din dăruirea noastră subterană

Va creste pâine pentru foamea gloatei.

IMN MORTILOR de Radu Gyr

Morminte dragi, lumină vie,

Sporite-ntr-una an de an,

Noi v-auzim curgând sub glie,

Ca un șuvoi subpământean!

Ați luminat cu jertfe sfinte

Pământul, până-n temelii,

Caci arde țara de morminte,

Cum arde cerul de făclii.

Ascunse-n lut, ca o comoara,

Morminte vechi, morminte noi,

De vi se pierde urma-n țară,

Vă regăsim mereu în noi!

De vi s-au smuls și flori și cruce

Si dacă locul nu vi-l știm,

Tot gândul nostru-n el v-aduce,

Îngenuncheri de heruvim.

Morți sfinți în temniți și prigoane.

Morți sfinți în lupte și furtuni,

Noi am făcut din voi icoane,

Si vă purtam pe frunți cununi.

Nu plângem lacrima de sânge,

Ci ne mândrim cu-atâți eroi.

Nu! Neamul nostru nu va plânge,

Ci se cuminecă prin voi.

NE VOM INTOARCE INTR-O ZI de Radu Gyr

Ne vom întoarce într-o zi,

Ne vom întoarce neapărat.

Vor fi apusuri aurii,

Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,

Cum apele se-ntorc din nori

Sau cum se-ntoarce, tremurat,

Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi.

Si cei de azi cu pașii grei

Nu ne-or vedea, nu ne-or simți

Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,

Ușori, ținându-ne de mâni,

Toți cei de ieri în cei de-acum,

Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,

In toate dragostele noi

Si-n cântecul pe care și-l

Vor spune alții, după noi.

In zâmbetul ce va miji

Si-n orice geamăt viitor,

Tot noi vom sta, tot noi vom fi,

Ca o sămânța-n taina lor.

Noi, cei pierduți, re-ntorsi din zări,

Cu vechiul nostru duh fecund,

Ne-napoiem și-n disperări,

Și-n răni ce-n piepturi se ascund.

Și-n lacrimi ori în mângâieri,

Tot noi vom curge, zi de zi,

In tot ce mâine, ca și ieri,

Va sângera sau va iubi.