Mic indrumar catehetic despre Inmormantare, coliva si prinoasele care se aduc la biserica

 Lumea Credintei, anul VIII, nr. 9 (86) septembrie 2010

Înmormântarea

Înmormântarea este o slujbă bisericească (ierurgie) care se săvârşeşte de preot a treia zi de la moartea credinciosului când se aşează trupul în mormânt, pregătit ca loc de odihnă al trupului până la Judecata Universală. Slujba conţine rugăciuni de iertare şi dezlegare pentru sufletul adormitului.

Slujba înmormântării se săvârşeşte în mod diferit:

• pentru pruncii până la şapte ani,
• pentru mirenii adulţi,
• pentru preoţii de mir,
• pentru monahi (inclusiv arhiereii).

Pregătirea pentru înmormântare

Imediat după ce moare credinciosul, rudele spală trupul celui adormit şi-l îmbracă cu haine noi şi anunţă paraclisierul bisericii care trage clopotul vestind plecarea la Domnul. Trupul este aşezat apoi în sicriu cu o lumânare sau o candelă aprinsă la căpătâi, iar pe piept se pune o icoană sau o sfântă cruce. Apoi este chemat preotul care săvârşeşte o litie mică la care adaugă stâlpii, adică Evangheliile Învierii. Trupul celui adormit poate fi aşezat şi la o capelă de cimitir unde va sta cele trei zile până la îngropare.

Rudeniile şi cunoscuţii cei credincioşi obişnuiesc în acest timp să privegheze la căpătâiul celui mort unde citesc îndelung din Psaltire şi alte rugăciuni. În unele locuri celor ce vin la priveghiul mortului se dăruiesc mici daruri: covrigi, dulciuri, cărţi de rugăciune, un păhărel cu vin etc., toate pentru pomenirea celui adormit.

Este necreştineşte ca în acest timp:

- să se facă glume,

- să se joace cărţi, şah sau alte jocuri,

- să se bea sau să se pună muzică lăutărească pentru cel de curând adormit,

- să se pună bocitoare.

Este interzis să se lege monede (bani) de degetele răposatului sau să i se pună în buzunare în nădejdea că va plăti păcatele pe lumea cealaltă.

Slujba propriu-zisă

A treia zi preotul vine la casa răposatului şi, dând binecuvântare, se cântă duios „Sfinte Dumnezeule...” şi aşa este dus trupul neînsufleţit la biserică unde este pus în pridvor pentru citirea slujbei înmormântării. La sfârşitul slujbei se face sărutarea cea de pe urmă care reprezintă iertarea între cei vii şi cel adormit.

Dacă mâinile şi picioarele au fost legate pentru a sta apropiate, la sfârşitul slujbei se dezleagă şi se lasă în sicriu.

Greşesc de moarte cei care iau acele legături cu scopul de a săvârşi vrăjitorii şi farmece.

În drumul spre cimitir greşesc cei care plimbă mortul pe străzi sau pe la casele rudeniilor sub chip că îşi ia rămas bun.

Este interzis ca în timpul ducerii către mormânt să se pună fanfare sau lăutari care să intoneze melodii care „îi plăceau răposatului”.

În unele zone mai este un obicei diavolesc de a lega de piciorul preotului şi de al celei mai apropiate rude a celui răposat un lanţ pe care să îl târască până la mormânt.

Ajungând la mormânt se mai face o litie mică şi se aruncă pământ cruciş peste mormânt de către preot care spune cele cuvenite.

Cu această ocazie nu se dau de pomană găini negre trecute peste mormânt.

Pentru grija mântuirii celui adormit imediat după moarte se fac zilnic cel puţin 40 de zile pomenire la Sfânta Liturghie şi parastas.

***

Lumea Credintei, anul VI, nr. 2 (55) Februarie 2008

Coliva şi prinoasele

1. Semnificaţia colivei

Coliva este o ofrandă care se aduce spre sfinţirea credincioşilor, în cinstea sfântului zilei sau la pomenirea celor adormiţi şi este făcută în principal din grâu fiert.

Coliva simbolizează credinţa noastră în nemurirea sufletului, adică în înviere şi în viaţa veşnică. Aceasta după cuvântul Mântuitorului care spune:

 “Amin, amin grăiesc vouă, bobul de grâu căzând pe pământ, de nu va muri, el singur rămâne, iar de va muri, multă roadă va aduce” (Ioan 12, 24).

2. Originea colivei

Prima atestare a obiceiului de a pregăti colivă din grâu fiert este tocmai din secolul 4. Împăratul roman Iulian Apostatul, în prima săptămână a postului mare, a poruncit ca toate alimentele din piaţă să fie stropite cu sânge de la jertfele idoleşti. Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron s-a arătat în vedenie episcopului cetăţii spunându- i să îi înveţe pe creştini să nu guste din alimentele spurcate, ci, în loc, să prepare colivă.

3. Felurile şi prepararea colivei 

Coliva se face în general din grâu fiert, însă se poate face şi din fructe şi alte produse.

Coliva din grâu se prepară amestecând grâul fiert cu zahăr sau miere, arome şi miez de nucă.

Îndulcirea colivei simbolizează dulceaţa vieţii veşnice şi a petrecerii cu cetele îngereşti şi cu toţi sfinţii în Dumnezeiasca Lumină.

Coliva împodobită cu bomboane sau miez de nucă în semnul sfintei cruci simbolizează purtarea crucii de către creştini.

În anumite zone ale ţării se obişnuieşte şi aducerea la biserică a unor “colive” din fructe şi dulciuri. 

4. Alte prinoase ce se aduc la biserică 

Prinoasele sau ofrandele sunt daruri pe care credincioşii le aduc la biserică drept jertfă, după modelul celei dintâi jertfe aduse de Abel, fiul lui Adam. În diferite momente ale anului se obişnuieşte aducerea de diverse prinoase:

• de Paşti se aduc ca prinoase carne, brânză şi ouă roşii;

• la Schimbarea la Faţă a Domnului se aduc prinoase din primii struguri copţi, iar

• la vremea coacerii diferitelor fructe se aduc prinoase din fiecare; 

• de asemenea, înainte de seceriş se aduc spice de grâu.

Pentru toate acestea preotul rosteşte o rugăciune anume de binecuvântare la sfârşitul slujbei, după împărtăşirea credincioşilor.

Se mai obişnuieşte aducerea ca pârgă de mere şi pere dulci de Sfântul Ilie şi ouă roşii la Înălţare.

Pentru că sfintele canoane nu îngăduie credincioşilor a mânca în biserică, după încheierea slujbei, prinoasele se împart la ieşire.

Este rânduit ca nimeni să nu guste struguri înainte de binecuvântarea lor la biserică, la praznicul Schimbării la Faţă, iar cei ce nu respectă această regulă se opresc a mânca struguri toată luna august.

Tot ca o mulţumită adusă lui Dumnezeu, după ce primele poame sunt binecuvântate la biserică, înainte de a le gusta, credinciosul se cuvine să rostească în particular Psalmul 33.

Despre Prescuri, Sfanta Anafura, Aghiasma Mare si Aghiasma Mica

Lumea Credintei, anul VI, nr. 11 (52) Noiembrie 2007

Prescurile şi Sfânta Anafură

Despre prescuri

La Sfânta Liturghie se folosesc 5 prescuri din care preotul săvârşeşte rânduiala Proscomidiei (pomenirea credincioşilor şi pregătirea cinstitelor daruri) înainte de începerea Sfintei Liturghii.

Din prima prescură se scoate Sfântul Agneţ, care la Sfânta Liturghie se preface în Trupul Mântuitorului. Din cea de a doua se scoate părticica pentru Maica Domnului, iar din a treia se scot 9 părticele pentru cele 9 cete al sfinţilor. Ultimele două sunt pentru pomenirea credincioşilor: din a patra se scot părticele pomenindu-se creştinii vii, iar din a cincea pomenindu-se cei adormiţi.

Prescurile folosite la Sfânta Liturghie trebuie făcute de o persoană credincioasă şi care trăieşte în curăţie, de obicei o femeie văduvă. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, prescurile se fac numai din făină, apă şi sare, fără drojdie. În locul drojdiei, pentru fermentare se folosesc bucăţele de aluat uscat rămase de la prescurile precedente.

Prescurile trebuie să fie bine crescute, coapte şi proaspete. Nu se folosesc niciodată prescurile crude sau cele atinse de mucegai sau de şoareci.

Ce este Sfânta Anafură

Sfânta Anafură este pâinea sfinţită prin binecuvântarea preotului la Sfânta Liturghie în timpul cântării Axionului.

În fapt, bucăţelele de anafură care se binecuvintează sunt ceea ce rămâne nefolosit din cele 5 prescuri din care s-au scos părticelele, iar când nu este de ajuns pentru toţi credincioşii, este îngăduit să se adauge pâine. Anafura se mai numeşte “antidoron”, adică “în loc de dar”, pentru că se împarte la sfârşitul Sfintei Liturghii spre mângâierea şi sfinţirea credincioşilor care nu se pot împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Cum se ia Sfânta Anafură

Sfânta Anafură se ia, închinându-ne cu semnul Sfintei Cruci:

• de toţi cei care s-au împărtăşit, după Sfânta Împărtăşanie;

• de cei cărora le este îngăduit, în fiecare zi, de obicei dimineaţa, fie la biserică la sfârşitul Sfintei Liturghii, fie acasă;

• întotdeauna înainte de aghiasma mică;

• după aghiasma mare, când credinciosul a primit binecuvântare pentru a lua aghiasmă mare, sau în perioada 5-14 ianuarie, când tot creştinul are binecuvântare de a lua aghiasmă mare;

• numai pe nemâncate, adică numai de cei care nu au mai mâncat şi băut nimic după miezul nopţii precedente. 

 Nu este îngăduit a lua Sfânta Anafură:

• cei care trăiesc în desfrânare;

• soţii cununaţi care au avut relaţii sexuale în noaptea precedentă;

• femeile în perioada lunară şi bărbaţii care au avut scurgeri în noaptea precedentă.

Dacă anafura, fiind păstrată rău, a mucegăit, ea nu se aruncă, ci trebuie arsă şi îngropată în locul amenajat special al bisericii, sau la alt loc curat, ca orice lucru sfinţit.

Scoaterea de părticele

În rânduiala Sfintei Proscomidii există posibilitatea de a se pomeni şi a scoate părticele pentru creştinii în viaţa cu cereri speciale către Dumnezeu sau pentru mulţumire. Greşit procedează unii preoţi care, după ce pomenesc credincioşii şi scot părticică pentru aceştia, după rânduiala de mai sus, le dau această părticică acasă. Cu atât mai grav este dacă părticelele scoase pentru vrăjmaşi, de exemplu, “credinciosul” le cere pentru a le folosi în scopuri rele sau practici vrăjitoreşti.

***

Lumea Credintei, anul VI, nr. 1 (54) Ianuarie 2008

Sfânta Aghiasmă mare şi mică

Semnificaţia aghiasmei

Cuvântul „aghiasmă” provine din grecescul to aghiasma şi însemnă „sfinţire”. În popor, prin aghiasmă se înţelege atât apa sfinţită, cât şi slujba propriu-zisă de sfinţire a acesteia.

Binecuvântarea lui Dumnezeu, prin darul şi puterea dumnezeiască a Sfântului Duh, se coboară asupra apei, care este apoi dăruită oamenilor pentru vindecarea de boli, tămăduirea de răni, apărarea de rele, de primejdii de la vrăjitori şi de la demoni.

Felurile Aghiasmei

Aghiasma este de două feluri: mare şi mică.

Aghiasma cea Mare se săvârşeşte de către arhiereu sau preot într-un cadru festiv, numai în biserică, lângă o apă curgătoare, lângă un lac sau la malul mării, şi numai de Bobotează sau în Ajunul ei. Aghiasma Mare este tămăduitoare şi are putere sfinţitoare foarte mare, pentru că este sfinţită în chiar ziua în care Mântuitorul a sfinţit apele, botezându-Se în Iordan. În cursul rugăciunii de sfinţire a Aghiasmei Mari se face o îndoită chemare a Sfântului Duh.

Aghiasma cea Mică se săvârşeşte de către preot în tot cursul anului, şi mai ales la începutul fiecărei luni, cu scopul sfinţirii oamenilor, caselor, ţarinilor şi a toată zidirea. Slujba de sfinţire a Aghiasmei Mici se mai numeşte Sfeştanie şi se poate săvârşi şi în casele oamenilor.

Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mari

Aghiasma Mare se bea înaintea Anafurei în perioada 6-14 ianuarie, cu prilejul marelui praznic al Botezului Domnului. În restul anului, cei opriţi de la Sfânta Împărtăşanie, ca mângâiere şi nădejde a mântuirii lor, au voie să ia Aghiasmă Mare după ce se spovedesc. Aghiasma Mare poate fi luată şi imediat după Sfânta Împărtăşanie.

Ea se mai foloseşte la sfinţirea bisericilor, a antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir, precum şi la casele tulburate de demoni. În data de 7 ianuarie se stropesc cu Aghiasmă Mare toate casele, ogoarele, viile, livezile şi animalele, pentru a le feri de toată reaua întâmplare.

Unii credincioşi obişnuiesc să păstreze Aghiasma Mare în vase curate, ca pe o binecuvântare, ani în şir, aceasta rămânând curată şi plăcută la gust.

Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mici

Aghiasma Mică se bea imediat după Sfânta Anafură, în tot cursul anului. Prin stropirea cu apa sfinţită duhurile cele viclene se gonesc din tot locul, oamenii se acoperă şi se păzesc de tot lucrul rău, se aduce îndestulare gospodăriilor, se tămăduiesc bolile şi se dăruieşte iertare de păcatele mici.

Aghiasma Mică se foloseşte de către preot la săvârşirea ierurgiilor (slujbe mici): sfinţirea fântânilor, a icoanelor, a bisericii care a suferit o reparaţie de mică anvergură, a veşmintelor şi obiectelor de cult. Se mai foloseşte şi la alte slujbe precum: binecuvântarea începerii semănatului, sfinţirea vaselor, izbăvirea viilor şi grădinilor bântuite de lăcuste şi gândaci.

Mic indrumar catehetic despre slujba Litiei

Lumea Credintei, anul VI, nr. 12 (53) Decembrie 2007

Slujba Litiei şi litia

Semnificaţia şi descrierea slujbei Litiei

Slujba Litiei se săvârşeşte unită cu Vecernia cea Mare şi are două părţi. 

Prima parte este o rugăciune stăruitoare care a şi dat numele întregii slujbe. Cuvântul „litie“ vine de la grecescul liti, care înseamnă rugăciune de implorare, plină de umilinţă. Această primă parte se săvârşeşte în pronaosul bisericii. Ieşirea preotului împreună cu credincioşii din naos în pronaos simbolizează alungarea protopărinţilor Adam şi Eva din rai şi este urmată de rugăciunea de pocăinţă pentru redeschiderea cerului şi a milostivirii dumnezeieşti la care chemăm mijlocirea tuturor Sfinţilor. De aceea aici se pomeneşte un mare număr de sfinţi, începând cu Maica Domnului şi continunând cu Sfinţii Îngeri, Sfântul Ioan Botezătorul, Apostolii, Ierarhii, Mucenicii, Cuvioşii şi Sfinţii pomeniţi în ziua respectivă. 

În a doua parte, preotul şi credincioşii se întorc în naosul bisericii, unde sunt aşezate în chipul crucii, pe o masă, patru feluri de daruri: pâine (cinci pâini), grâu, vin şi untdelemn. Pâinile care se binecuvântează simbolizează cele cinci pâini pe care Mântuitorul le-a binecuvântat, înmulţindu-le în chip minunat şi săturând cu ele în pustie cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii (Luca 9, 12-17). Grâul, vinul şi untdelemnul ce se aduc la Litie şi se binecuvintează împreună cu pâinile reprezintă prinosul sau ofranda adusă de noi lui Dumnezeu din roadele de căpetenie ale pământului (ce alcătuiesc hrana noastră principală), având ca model jertfa adusă de către Abel şi de către evrei în Templul Legii Vechi. Când aducem aceste ofrande, cerem ca Dumnezeu să le binecuvânteze şi să le înmulţească în toţi anii „în satul acesta, ţara acesta şi în toată lumea“, iar „pe credincioşii care vor gusta din ele să-i sfinţească“.

Despre litie

Preotul împarte apoi cele cinci pâini în bucăţele mici, pe care le stropeşte cu vinul binecuvântat. Aceste bucăţele poartă numele de „litie“ şi sunt dăruite celor din biserică la sfârşitul slujbei de către preot, care spune: 

„Ajutorul meu de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul şi pământul“.

Litia se împarte spre întărirea credincioşilor în timpul privegherii. Se presupune că cei ce participă la priveghere se împărtăşesc la Sfânta Liturghie şi deci asta ar fi ultima gustare până dimineaţa. De aceea s-a păstrat rânduiala ca după litie nimeni să nu mai bea şi să nu mai mănânce nimic în acea seară. Cu excepţia faptului că litia nu se ia obligatoriu „pe nemâncate“, precum anafura, cei opriţi a lua sfânta anafură nu pot lua nici litie.

Litia rămasă de seara nu se mănâncă cu mâncare a doua zi, ci se ia ca şi anafura. Uleiul, vinul şi grâul nu se binecuvântează a doua oară la o altă slujbă.

Despre folosul practic al litiei

Cei ce iau litia cu credinţă sunt izbăviţi de friguri şi de multe alte rele.

Uleiul binecuvântat la slujba Litiei se foloseşte la miruirea celor prezenţi la slujbă, iar grâul se păstrează şi se amestecă de preot cu grâul ce se seamănă în ţarină, la rugăciunea de binecuvântare a semănatului pentru sporirea recoltei.

Mic indrumar catehetic despre Taina Sfântului Maslu

Lumea Credintei, anul VII, nr. 5 (70) mai 2009

Taina Sfântului Maslu

Semnificaţie

Boala pentru credincios nu-i numai un rezultat al păcatelor personale nemărturisite, ci şi un „canon". Taina Sf. Maslu e lucrarea sfântă săvârşită de către preoţii Bisericii, cu harul Sfântului Duh, spre tămăduirea, uşurarea suferinţelor trupeşti, iertarea păcatelor şi întărirea sufletească a credincioşilor bolnavi. Partea văzută constă din ungerea bolnavului cu untdelemn sfinţit prin puterea Sfântului Duh.

Temeiuri scripturistice

Mântuitorul a instituit această Sf. Taină când i-a trimis pe Apostoli la propovăduire: 

„Celor ce vor crede, aceste semne vor urma: în numele Meu, demoni vor izgoni, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi" (Marcu 16,17-18).

Sf. Apostoli au practicat Taina Sf. Maslu chiar de la prima lor propovăduire:

 „Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau" (Marcu 6,13). 

Urmând Apostolilor, episcopii şi preoţii au săvârşit şi ei această Sf. Taină, cum ne arată Sf. Ap. Iacob:

„Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui" (Iacob 5,14-15).

Condiţiile săvârşirii:

• Sf. Maslu se poate săvârşi atât în biserică, cât şi în casa bolnavului. Se poate săvârşi în cazuri de mare nevoie pentru un bolnav anume, la cererea lui, dar şi pentru obştea credincioşilor.

• Sf. Maslu se săvârşeşte după ce bolnavul şi-a mărturisit păcatele şi se împărtăşeşte (dacă e cazul).

• La cei grav bolnavi e recomandat să se spovedească întreaga familie.

• Sf. Maslu se săvârşeşte de regulă în zilele de post (miercuri, vineri, în posturi). In orice caz, indiferent când se săvârşeşte, cei ce participă şi bolnavul vor să ţine post în acea zi.

• Se săvârşeşte obligatoriu de cel puţin doi preoţi.

Aspecte practice:

• Pentru săvârşirea Sf. Maslu credincioşii aduc strict făină albă de grâu şi untdelemn.

• La slujbă nu se pomenesc decât creştini ortodocşi vii.

• Pentru cei ce lipsesc din motive binecuvântate, rudele pot aduce haine ale lor, pentru ca preotul să le binecuvinteze şi să le însemneze cu untdelemn sfinţit.

• Ungerea (miruirea) credincioşilor se face de 7 ori, în chipul crucii, cu un beţişor înmuiat în untdelemnul sfinţit, în timpul citirii rugăciunii „Părinte Sfinte...". După tipic, bolnavul se unge la frunte, la gură, la nări, la urechi, pe piept, pe mâini şi pe tălpi.

• Untdelemnul de la Sf. Maslu trebuie păstrat cu cinste şi poate fi folosit numai pentru miruire ulterioară. Din făina şi cu untdelemn de la Sf. Maslu se face o turtiţă care se coace şi se mănâncă de către bolnav dimineaţa, după anafura şi aghiasmă.

Practici greşite:

• Nu trebuie ca slujba să fie scurtată prin eliminarea pericopelor din Apostol sau a rugăciunii „Părinte Sfinte ...", care se citeşte de şase ori.

• Nu se scurtează slujba nici citindu-se simultan mai multe Sf. Evanghelii sau rugăciuni, de un preot cu voce tare şi de alţii în taină.

• Sf. Maslu se face spre vindecarea trupului şi a sufletului. Cei ce cred şi afirmă că săvârşirea Sf. Maslu duce la moartea bolnavului hulesc împotriva Duhului Sfânt. Boala şi chinul pe patul de moarte sunt îngăduite de Dumnezeu, pentru păcate nemărturisite din uitare, spre mântuirea celui bolnav. Uşurarea şi mutarea la Domnul după săvârşirea Sf. Maslu înseamnă iertare şi bună nădejde de mântuire pentru acela.

Mic indrumar catehetic despre Sfanta Taina a Botezului si a Mirungereii

Lumea Credintei, anul VI, nr. 5 (58) Mai 2008

Taina Sfântului Botez

Simbolistică

Botezul este Taina prin care, în urma lucrării văzute a întreitei cufundări în apă, dimpreună cu invocarea Sfintei Treimi, în mod tainic se iartă păcatul strămoşesc şi păcatele personale ale celui care se botează. Prin harul dumnezeiesc, acesta devine mădular al Bisericii lui Hristos şi cetăţean al Cerului. Cuvântul botez provine de la grecescul βαπτιζο care înseamnă cufundare.

Catehumenul (cel care urmează a fi botezat)

Cel care urmează a fi botezat, dacă nu mai este copil, trebuie să dorească şi să ceară botezul, să cunoască adevărurile de credinţă, să se mărturisească de păcatele săvârşite şi să fie hotărât pentru a urma o viaţă în lumina poruncilor lui Hristos.

Pentru prunc, naşul, ca şi garant în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii este mărturisitorul de credinţă al acestuia.

Naşul pruncului sau catehumenului adult trebuie să fie întotdeauna ortodox şi bun creştin, pentru că este dator să se îngrijească de viaţa morală şi religioasă a finului, învăţându-l mai ales prin exemplul personal. Naşul este bine să fie de acelaşi sex cu cel care se botează.

Condiţiile săvârşirii Botezului

Locul în care se săvârşeşte Botezul este biserica, însă, în cazuri excepţionale (pericol de moarte), se poate săvârşi oriunde.

Botezul se săvârşeşte de către episcop sau preot. Atunci când un om nu este botezat şi este în pericol de a muri nebotezat, săvârşitor poate fi orice alt creştin botezat, care îl cufundă de trei ori în apă, rostind cuvintele:

„Botează-se robul (roaba) lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.” 

În cazul în care cel botezat supravieţuieşte, un preot va desăvârşi slujba în totalitatea ei.

Botezul se săvârşeşte oricând, dacă este pericol de moarte, sau cel mai devreme la opt zile până la cel mult patruzeci de zile de la naştere şi, de obicei, în zile de sărbătoare. 

Botezul se poate face şi în post, dar dacă este urmat de o agapă, nu este îngăduită încălcarea postului.

Din punct de vedere practic, cel ce se botează are nevoie de: haine noi sau curate (de obicei albe), necesare îmbrăcării după botez, şi o lumânare mai mare.

Slujba Botezului 

Mai înainte de slujba botezului propriu-zisă, se îndeplineşte „Rânduiala la facerea catehumenului”, care este alcătuită din 3 părţi:

• exorcismele, care sunt trei rugăciuni săvârşite de preot în pridvor, în care Îl roagă pe Dumnezeu să îndepărteze de la catehumen toată puterea cea rea a diavolului;

• întreita lepădare a catehumenului, care înseamnă lepădarea de lucrurile întunericului şi de diavol şi „îmbrăcarea cu armele luminii” (în practica veche a Bisericii, lepădările se rosteau până la de zece ori); 

• împreunarea cu Hristos, care se face prin rostirea Crezului de trei ori.

Slujba Botezului propriu-zisă este şi ea alcătuită din 3 părţi: 

• sfinţirea apei pentru botez, 

• ungerea cu untdelemnul bucuriei pe fiecare mădular în parte şi 

• întreita cufundare în numele Sfintei Treimi. 

Botezul prin stropire nu este valid.

Taina Botezului este urmată imediat de alte două Sfinte Taine: Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir şi Împărtăşirea noului botezat.

Alte rânduieli

• Este bine să postim şi să ne rugăm împreună cu cel ce se botează.

• Nu este voie ca naşul să fie unul din părinţii trupeşti ai catehumenului.

• Naşul nu trebuie să fie ales pe criterii lumeşti (bogăţie, poziţie socială sau politică).

• Naşul trebuie să fie îndeobşte cunoscut ca bun creştin şi om moral, să nu trăiască necununat, să nu fie apostat sau ateu, să nu îmbrăţişeze învăţături potrivnice Ortodoxiei (reîncarnare, yoga, MISA, radiestezie, masonerie);

•  După Botez se face o agapă creştinească, dar nu o petrecere smintitoare de suflet, cu atât mai puţin în scopul obţinerii de avantaje materiale;

Aşa-zisele tradiţii, menite să aducă „calităţi” copilului, cum sunt „băutul apei din clopoţel”, „dansul tatălui în jurul copacului”, „punerea de bani în scutece” ş.a.m.d. sunt de fapt obiceiuri păgâneşti, urâte în faţa lui Dumnezeu şi condamnate de Biserică.

***

Lumea Credintei, anul VI, nr. 6 (59) Iunie 2008

Mirungerea

Definiţie şi semnificaţie

Prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, noul botezat este pecetluit (însemnat, îmbrăcat) cu darurile Duhului Sfânt, dându-i-se astfel „pecetea cea dintâi şi asemănarea cea după chipul lui Dumnezeu, pe care din neascultare am pierdut-o”, spre a spori şi a se întări în viaţa duhovnicească, a creşte de la măsura copilului la cea a bărbatului desavârşit, adică a lui Hristos.

Ce este Sfântul şi Marele Mir

Despre Sfântul şi Marele Mir Sfântul Simeon al Tesalonicului ne spune că 

„este Însuşi El, că zice: Mir vărsat îţi este numele. Drept aceea şi pe noi ungându-ne, ne dăruieşte puterea cea vie şi buna mireasmă a Duhului”. 

Sfântul şi Marele Mir este obţinut din untdelemn curat de măsline, vin şi diferite esenţe de mirodenii în număr de 38 (nard, isop, trandafir, mosc etc.) şi se sfinţeste numai de către bisericile ortodoxe autocefale, şi anume de către soborul episcopilor în frunte cu Întâistătătorul Bisericii respective, şi numai în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, după Sf. Liturghie. Ierarhii merg atunci într-un paraclis amenajat special, unde se pregătesc şi se amestecă cele 40 de componente, cu rostirea unor rugăciuni speciale.

În Biserica Ortodoxă Română Sfântul şi Marele Mir se săvârşeşte o dată la 5 ani şi este o dovadă a canonicităţii şi sobornicităţii ei. 

Grupări precum „Biserica Ortodoxă de stil vechi”, neputând sfinţi Sfântul şi Marele Mir, evită întotdeauna să spună de unde îl au.

Desfăşurarea slujbei

După Sfântul Botez, episcopul sau preotul (nimeni altcineva nu poate săvârşi această Taină) îl unge pe cel botezat cu Sfântul şi Marele Mir, în semnul sfintei cruci, pe părţile principale ale corpului: frunte, ochi, nas, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare, rostind de fiecare dată:

 “Pecetea darului Duhului Sfânt! Amin!”.

În practica veche a Bisericii mirungerea se făcea şi prin punerea mâinilor, ulterior renunţându- se, pentru a nu se confunda cu hirotonia.

Îndrumări practice

După mirungere, spălarea celui nou miruit se va face întotdeauna într-un vas curat, seara, iar apa se va pune într-un loc curat, de obicei la flori sau la rădăcina unui copac.

Este interzis ca de cel miruit să se atingă în acea zi persoane întinate de păcate şi necurăţii: eretici, desfrânaţi, beţivi, necununaţi la biserică, necredincioşi.

Părintele Ilie Cleopa sfătuia pe aceia care au rude care s-au sinucis să facă în loc pomeniri şi parastase pentru cei care au murit în ziua Mirungerii lor. Aceştia au mare trecere înaintea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea lor pot uşura pe cei din muncile iadului.

Spre deosebire de Botez, Taina Mirungerii se repetă pentru cei care s-au lepădat în vreun fel de Hristos prin trecerea lor (botezare, iniţiere etc) la alte credinţe sau învăţături eretice.