Mai gălăgioși ori mai liniștiți, mai plângăcioși ori mai veseli, mai statici ori mai jucăuși, prezența copiilor ne atrage atenția și nouă, adulților de pe lângă ei. Nu are cum să nu te sensibilizeze un zâmbet de bebeluș. Nu are cum să nu te facă atent un scâncet. Acestea sunt chiar ”armele” lor de bază. În același timp, la Sfânta Liturghie suntem chemați ”să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”. Suntem chemați ”sus să avem inimile”. Unde ți se mai duce inima când chiar în fața ta se desfășoară o criză de personalitate a unui pici de doi ani? La judecarea mămicii care ”nu știe să-și educe copilul”? La îngăduința față de criză, dar, pe de altă parte la ideea că ”totuși, trebuie să aibă o problemă mama asta dacă nu se gândește să-l scoată afară când îl vede că face gălăgie, nu vede cum deranjează?!” Sau poate chiar la încercarea de a potoli copilul cu o atitudine responsabilă, de apărător al bunei desfășurări a slujbei.
Să ieși cu copilul afară din biserică?
M-am gândit destul de mult la situația aceasta pentru că la noi în
biserică sunt foarte mulți copii. Mămicile se întreabă dacă să iasă ori
nu afară când aceștia devin neliniștiți. În fond, cu ce sunt mai prejos
copiii decât noi, adulții, atât de mult încât ei să nu beneficieze de
harul slujbei care se ține biserică? Apoi, „cum să-i deprinzi cu statul
la biserică dacă nu-i aduci în biserică?”, se întreabă mămicile
pe bună dreptate? Cum să nu se sperie dacă sunt înconjurați de priviri
cel puțin dezaprobatoare, dacă nu chiar de gesturi mai lipsite de
răbdare? De multe ori mi-am pus întrebări de genul: ”Doamne, care e
chemarea noastră, ca și creștin-ortodocși, în această situație?”; ”Cum
să ne păstrăm atenția la cuvintele slujbei când avem în față așa copii
minunați?”; ”Cum arată dragostea și îngăduința față de ei și față de
mămicile lor?”; ”Ce înseamnă a fi o familie, un trup, în cazul
slujbei?”.
Și mi-a venit gândul că noi, ca oameni, privim lucrurile din
perspectiva noastră, destul de limitată și restrictivă uneori. Că de
multe ori judecăm și pornim cu judecată la a face ordine în viața
noastră (mă port într-un anume fel ca să nu fiu ca ”celălalt” care... nu
e atent, iubitor, deschis, înțelegător). Dar dacă m-aș pune cu adevărat
în locul celui care și așa are greutăți la a se concentra la slujbă,
rătăcindu-și prea ușor atenția printre propriile griji? Ce ar face o
mamă care se gândește și la aproapele, cu care este tot una - doar ne împărtășim din același Potir, nu-i așa?!? Să se gândească la aproapele,
nu doar la slăbiciunile și păcatele lui (”Ce fel de creștin o fi ăsta,
că nu mă îngăduie să ascult chemarea lui Hristos?”). ”Iată: aproapele
meu, prietenul meu, fratele meu, a venit să participe la Sfânta
Liturghie. Care e datoria mea ca și creștin? Să-l odihnesc, sau să mă
impun, să-mi impun, cu Scriptura în mână, dreptul de a nu fi atent nici
eu la slujbă, de a nu fi atent nici celălalt? Doar mi-am adus copilul la
chemarea lui Hristos, nu?” Aceasta este o întrebare extremă. Nu cred că
o pune vreo mamă în mod conștient. Mamele sunt în general preocupate și
încurcate pentru că nu știu cum să facă să nu deranjeze. Dorința lor
sinceră e să-și aducă pruncul la Izvorul Vieții, să-l adape din Acesta.
Este dorința firească a mamei de a-i oferi cel mai bun lucru posibil
copilului său.
”Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo”
Și atunci? Unde este măsura dragostei? Un posibil gând ar fi acela de a
reciti cu atenție pasajele scripturistice la care se face apel în
insistența de a sta cu copilul în biserică chiar și atunci când acesta
dă semne de vizibil disconfort – pentru el sau pentru cei din jur:
”Şi aduceau la El şi pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar ucenicii, văzând, îi certau. Iar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia.” (Lc. 18, 15-16)
”Atunci I s-au adus copii, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să Se roage; dar ucenicii îi certau. Iar Iisus a zis: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo” (Mt 19, 13-15).
Am pus aceste versete pentru a vă invita să meditați asupra lor. Atât
cei lipsiți de răbdare față de copii, cât și cei care aduc copiii la
biserică. Să răspundem mai întâi la o întrebare: Care era gândul cu care
erau aduși copiii la Mântuitorul? După cum vedem, atât Matei, cât și
Luca, spun că o făceau ca să Se atingă de ei și să Se roage (să le dea
binecuvântare, am spune noi în zilele noastre). Sfântul Apostol Matei
spune chiar ce a făcut Mântuitorul imediat ce Și-a pus mâinile pe ei: ”S-a dus de acolo”.
Cum vedem, nu a început să le predice copiilor. De ce oare? Poate și
pentru că Mântuitorul știa că cei mici n-au atâta nevoie de cuvânt ca
cei mari și învârtoșați la inimă (nu degeaba ne-a îndemnat să fim ca
ei). Că prezența și binecuvântarea Lui le e de ajuns, ajung direct unde
trebuie și de unde nu se mai ia: în inima curată și deschisă.
Dar noi ce facem? Ne punem nu doar în locul celorlalți (ar trebui să
fie mai îngăduitori), ne punem și în locul copilului (și privim în mod
cantitativ: să stea cât mai mult timp, ca ”să
primească” cât mai multă cantitate de binecuvântare a Domnului) - uitând
că oricât de mic ar fi copilul, Domnul are relația Lui personală
cu el și că uneori primul suspin de nerăbdare sau primul chicot poate
fi semn că ”s-a umplut” de har și acum poate merge la ale sale, care
sunt jocul și hârjoana; și ne punem chiar și în locul lui Dumnezeu,
condiționându-I lucrarea în funcție de ce înțelegem (noi) din ea și
încercând s-o gestionăm (noi) după cum ni se pare.
O excludere din sânul lui Hristos?
Să înțelegem atunci că nu mai trebuie aduși copiii la biserică? În niciun caz. Să înțelegem doar să fim îngăduitori și iubitori unii față de alții. Să respectăm pe aproapele care vine la biserică să se roage (poate), să respectăm copilul, îngăduindu-i cele ale vârstei, ieșind afară atunci când devine gălăgios și neliniștit (atât în sens de plâns cât și de râs) - pentru a reveni cu el la momentul împărtășirii. Să ne respectăm pe noi înșine, ca părinți, alegând să avem încredere în lucrarea lui Dumnezeu cu noi, crezând în faptul că jertfa pe care o facem din noi înșine retrăgându-ne atunci când copilul nostru este nerăbdător este mai valoroasă în fața Domnului decât ar fi jertfa pe care am face-o din ceilalți, stârnindu-le gânduri de judecată la adresa noastră sau a copilului nostru în timpul Sfintei Liturghii. Ca părinți ne-am asumat unele jertfe, printre care e și aceasta. Iar dacă privim cu bună-credință și căutăm să fim cu El, la biserică, vom vedea că, încetul cu încetul, copilul nostru va intra liniștit, cuminte și privind cu încredere și relaxare la cei din jur.
Din nefericire, există situații când privim ”statul afară din pricini
binecuvântate” pe timpul slujbei ca pe o excludere din sânul lui
Hristos, ca pe un fel de mică anatemizare a familiei cu prunci, ceva
care n-ar trebui să fie. Această interpretare arată doar o
neputință a noastră de a înțelege că Hristos nu se termină la ușa
bisericii de piatră. În același timp, să nu confundăm această
flexibilitate cu o invitație de a lipsi fără pricini binecuvântate de la
Sfânta Liturghie. Onestitatea noastră e cea care ne face să nu ieșim
din sânul Lui, chiar dacă stăm la poarta bisericii, în vreme ce lipsa
onestității ne ține departe de El, chiar de am fi și în fața ușilor
împărătești, în fața Potirului, pentru că noi Îl ținem pe El la ușa
inimii noastre fără să-I deschidem. Onestitatea față de noi înșine,
iubirea pentru aproapele și dreapta socoteală ne vor spune oricând unde
să ne așezăm pentru a fi întotdeauna cu El. Ceea ce, de altfel, El
Însuși dorește infinit pentru toți oamenii, pe care îi iubește atât de
mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu