Cuvânt la Priveghere
Odată cu slujba
Utreniei am intrat în atmosfera liturgică a primei duminici după marea
sărbătoare a Rusaliilor, și anume Duminica Tuturor Sfinților, adică a tuturor celor care s-au
nevoit, au bine-plăcut lui Dumnezeu, a celor care au trăit în mare
smerenie, și mulți dintre ei neștiuți de către noi, oamenii, și știuți
numai de Dumnezeu.
Întotdeauna
în ajunul marilor Duminici, a marilor sărbători, săvârșim Slujba
Privegherii, adică slujba în care cuprindem Vecernia, Litia, Utrenia și,
desigur, dacă am fi mari nevoitori, și sfânta și dumnezeiasca
Liturghie. Nu am săvârșit sfânta și dumnezeiasca Liturghie din rațiuni
pastorale, pentru că majoritatea credincioșilor sunt obișnuiți să vină
duminica și să aibă Liturghia în această zi. În mod normal
Privegherea, în înțelesul ei liturgic, ar trebui să culmineze cu sfânta
și dumnezeiasca Liturghie.
Ce înseamnă să priveghezi? Ce înseamnă să te nevoiești în rugăciune, ca în felul acesta întreaga noastră ființă să fie dăruită lui Dumnezeu, să i-o dăruim Lui?
Ce înseamnă să priveghezi? Ce înseamnă să te nevoiești în rugăciune, ca în felul acesta întreaga noastră ființă să fie dăruită lui Dumnezeu, să i-o dăruim Lui?
In general, noi credem că Privegherea este o slujbă dedicată mai ales monahilor, și poate credem că nu ni se adresează și nouă, celor care trăim în această lume. De ce spun acest lucru? Pentru că poate nu ne dăm seama ce înseamnă a priveghea, ce înseamnă starea aceasta de trezvie, starea aceasta de vigilență a minții și a inimii noastre astfel încât, în felul acesta, să simțim că îi dăruim lui Dumnezeu întreaga noastră ființă.
Desigur,
în mod normal, ar fi trebuit ca Privegherea să fie cea care ne va
împinge undeva în miezul nopții. Atunci când lumina zilei este înghițită
de întunericul nopții, în biserică lumânările sunt cele care fac
parcursul, sau drumul invers, a ceea ce se întâmplă când se lasă
noaptea. Lumina este înghițită de întuneric și, când aprindem lumânările
în biserică, de fapt întunericul este înghițit, cuprins, învăluit de
lumină. Cel puțin aceasta este semnificația slujbei de Priveghere: avem
doar o mică luminiță și luminița aceea este cea care prin smerenia ei,
prin transparenta ei, prin gingășia ei se împrăștie, se dispersează în
întunericul acesta, al nopții. Si, această luminiță - sau lumânările
care sunt aprinse atunci când este lăsată pânza întunericului nopții-,
este o invitație, un indemn, la ce anume? De multe ori viața noastră
poate să fie asemănătoare cu momentul în care întunericul ne mănâncă -
întunericul este cel care ne cuprinde și înăbușe lumina sufletului
nostru-, și suntem chemați prin orice fel de priveghere, ori de câte ori
priveghem, ori de câte ori avem starea aceasta de trezvie a minții și a
inimii, suntem chemați ca să reușim să înghițim întunericul, să-l facem
să nu mai aibă putere asupra noastră, ca să putem să slobozim, să
împrăștiem lumina și lumina să fie cea care înnăbușe întunericul.
De aceia sunt slujbele acestea în care ne ostenim puțin mai mult. Si, să știți, că în tradiția noastră monastică, la mănăstire în general, la aceste slujbe se caută a se sta cât mai mult în picioare, să fie cât mai multă nevoință a întregii noastre ființe. Si a trupului nostru, nu numai a sufletului care se străduie, se nevoiește să se roage, să intre în înțelesurile acelea duhovnicești pe care le auzim atât la strană cât și la Sfântul Altar. Împreună, întreaga noastră ființă, trupul și sufletul să fie în această căutare sau, dacă vreți, cum frumos spune un mare duhovnic contemporan cu noi, Părintele Emilianos Simonopetritul, "să-L vânăm pe Dumnezeu" atunci când priveghem, atunci când ne rugăm. Rugăciunea să fie această strădanie, această nevoință de a-L vâna pe Dumnezeu, de a-L aduce pe Dumnezeu, de a-L trăi pe Dumnezeu în viața ta.
Acesta este rostul privegherilor în tradiția noastră ortodoxă: nevoință, strădanie foarte multă, și o maximă vigilență, și, cum spunem într-un frumos limbaj filocalic, trezvie - starea aceea de neîmprăștiere a minții, în care ne străduim să fim foarte, foarte atenți, să avem, dacă vreți, acuitatea aceea a vulturului, care din înălțime are o precizie în a-și ținti, în a vedea prada, pe care vrea să o prindă și, după aceea, să se bucure de hrana pe care a găsit-o el pe pământ. Vulturul are o acuitate extraordinară, și nu mai contează distanța, nu mai contează înălțimea la care este. El are această acuitate a ochilor încât, de la mare distanță, să poată să înfaște, să prindă prada și mai apoi să o mănânce. Si noi suntem chemați o viață întreagă să devenim, să avem această acuitate, această vigilență a minții noastre, aceasta trezvie, "să-L prindem" pe Dumnezeu.
Să știți că Dumnezeu nu vine într-o minte leneșă, într-o minte care se destrăbălează, într-o minte care intră într-o stare de lentoare spirituală. Dumnezeu vine în starea aceea de vigilență a minții, care ne ajută să fim ca un fel de santinelă ce nu lasă să treacă prin minte nici un fel de vrăjmaș spiritual. Si vrăjmașul diavol este ce care ne luptă, ne fură, și ne deturnează de la această trezvie, prin gânduri. Gândurile sunt cele murdare, cele păcătoase, care ne fură lumina, care ne diminuează această acuitate, această străvezime profundă a ochiului minții noastre. Si, diminuându-ne această acuitate, devenim orbi, devenim miopi din punct de vedere spiritual, orbecăim, ne împleticim în viața aceasta. Si, vedeți, câte consecințe atrage după sine această stare și această lipsă de trezvie. Împleticindu-te în grijile acestei lumi nu mai găsești sensul, nu mai găsești rostul vieții tale pe acest pământ, și confuzi ceea ce este esențial pentru tine, ca om, cu ceea ce este secundar. De aceea trăim într-o degringoladă, ne pierdem unii de alții, trăim starea aceasta de ruptură interioară, de frământare și ne pierdem, rătăcim, ieșim de pe calea pe care ne-a chemat Dumnezeu să mergem.
Acestea
sunt câteva gânduri pe care am încercat să vi le pun la suflet legat de
slujba pe care am săvârșit-o și, desigur, orice fel de slujbă trebuie
să devină această strădanie de a-L vâna pe Dumnezeu și de a
aprinde o candelă, o luminiță în densitatea aceasta de întuneric a
sufletului nostru, ca în felul acesta să vină lumina și lumina să fie
cea care înghite întunericul.
Privegherile, în general, se termină undeva spre dimineață, cu
Sfânta și dumnezeiasca Liturghie, când lumina este cea care înăbușe
întunericul nopții și se face ziuă. Acest ciclu este
foarte interesant: se începe pe lumină, lumina este înghițită de
întuneric - ca tu însuți să-ți dai seama că viața ta s-ar putea să fie
un întuneric, și ești chemat ca în acest întuneric să aduci lumină, să
devii tu însuți lumină, prin rugăciune, prin nevoință, prin mărturisirea
păcatelor, prin sfânta împărtășanie, prin participarea la slujbe, ca în
felul acesta, după strădania ta, întunericul acela să nu mai aibă
aceeași putere asupra ta, și exact ca atunci când vin zorii zilei să
simți că și în tine răsare lumina aceea necreata a harului dumnezeiesc.
Domnul să ne ajute să ne învrednicească ca să ne trăim viața în această stare de trezvie, să nu ne lăsam prinși în chingile lentorii, a lenii spirituale, a akediei, despre care ne vorbesc atât de minunat părintii filocalici ca, neprinzându-ne în starea aceasta, să putem avea starea aceia de trezvie la care ne cheamă Biserica. Domnul să ne ajute și să ne binecuvânteze!
LEGATURI:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu