Cateheza. Sfanta Liturghie - 1. Taina Adunarii

«atunci cand voi va adunati ca Biserica»(1 Cor 11,18)

- "A se aduna în Biserică", în noţiunea creştinismului primar, înseamnă a alcătui o adunare al cărui scop este a descoperi, a realiza Biserica ca adunare euharistică al carei culminare şi împlinire se săvîrşeşte in "Cina Domnului", "frîngerea euharistică a Pîinii"

- De la început este cu totul evidentă şi indiscutabilă această treime: Adunarea, Euharistia, Biserica

- Problema aceasta este cu atît mai importantă cu cât treimea evidentă a Bisericii primare a încetat să mai fie evidentă pentru conştiinţa Bisericii contemporane

- Adunarea este prima forma a Euharistiei

- De la început, Biserica mărturisea cu tărie că "legea credinţei" (lex credendi) şi "legea rugăciunii" (lex orandi) sunt nedespărţite şi una serveşte de temelie celeilalte, după cuvîntul Sfîntului Irineu din Lyon: "învăţătura noastră este în concordanţă cu Euharistia, iar Euharistia confirmă învăţătura" (Adversus Haeresis)

- Slujirea euharistica se construieşte, de la început şi până la sfîrşit, pe principiul coraportarii, adică al interdependenţei dintre proistos (preot) şi popor; am putea defini şi mai clar legătura aceasta ca fiind conslujire

- Toate documentele prime mărturisesc totuşi, de comun acord, că adunarea era totdeauna actul prim şi de bază al Euharistiei. Acest fapt este indicat şi în denumirea liturgică primară a săvîrşitorului Euharistiei, Proistosul, a cărui primă funcţie este de a fi conducătorul adunării, de a fi "proistosul fraţilor". In acest fel, adunarea este primul act liturgic al Euharistiei, este baza şi începutul ei.

- In creştinismul primar adunarea premerge intrării proistosului: "Biserica, scrie Sfîntul Ioan Gură de Aur, este casa comună pentru noi toţi şi voi ne întîmpinaţi pe noi, când noi intrăm... Ca urmare, îndată după aceasta, noi vă salutăm şi vă acordăm pacea"

- Când Arhiereul slujeşte Liturghia, prezenţa şi întâmpinarea lui de către adunare şi înveşmântarea lui are loc în mijlocul adunării şi nu intră în altar pînă la "intrarea mică" (vohodul mic); şi el repetă parcă a doua oară proscomidia, înainte ca darurile să fie aduse de noi la Prestol, adică în timpul "intrării celei mari" (vohodul cel mare)

- Adunarea este adevăratul început, lucrarea primă şi de bază a Euharistiei.

- Con-slujirea proistosului cu poporul se exprimă, fără excepţie în structura dialogală, în toate rugăciunile euharistice. Adunarea "pecetluieşte toate rugăciunile" cu cuvîntul "Amin", un cuvînt-cheie al slujirii divine creştine, care leagă într-un întreg organic pe proistos şi poporul lui Dumnezeu pe care-l conduce. Fiecare din aceste  rugăciuni se pronunţă în numele nostru al tuturor. Fiecare din părţile componente ale sfintei slujiri euharistice - citirea cuvântului lui Dumnezeu, înălţarea, împărtăşirea - începe cu dăruirea reciprocă a păcii: "pace vouă" - "şi duhului tău...". Şi, în sfîrşit, toate rugăciunile cuprind în conţinutul lor lauda noastră, mulţumirea noastră, împărtăşirea noastră, iar ca scop final au "unirea noastră unul într-altul întru împărtăşirea Aceluiaşi Duh...".

- Aceeaşi idee a adunării şi a con-slujirii este exprimată şi întruchipată prin locul şi încăperea în care se săvîrşeşte Euharistia, adică locaşul. Este suficient să amintim că locaşul creştin primar este, înainte de toate, domus ecclesiae - locul adunării Bisericii şi al frîngerii pîinii euharistice, factorul care uneşte şi îndrumă este tocmai ideea adunării în Euharistie. Ca şi la început, în epoca primară a creştinismului, tot aşa şi acum locaşul impresionează în chip viu şi se simte ca sobor, adunare care uneşte în Hristos cerul şi pămîntul şi întreaga făptură, ceea ce şi constituie esenţa şi destinaţia Bisericii. Despre aceasta mărturiseşte şi forma locaşului şi pictura icoanelor.


- Oricît de straniu ar apărea astăzi mulţimii ortodocşilor, trebuie să afirmăm că iconostasul a apărut dintr-o cauză total contrară: nu pentru a separa, ci pentru a uni.

Deorece icoana e mărturie sau, mai bine zis, este consecinţa unirii între cel dumnezeiesc şi cel omenesc, între cel ceresc şi cel pâmîntesc; ea este totdeauna, prin esenţă, icoana întrupării. De aceea şi iconostasul a apărut de la început din trăirea realităţii că locaşul este "cerul pe pământ", ca o mărturie că "s-a apropiat de noi împărăţia lui Dumnezeu". Ca şi întreaga iconografie din locaş, iconostasul este prezentarea întrupată a Bisericii ca sobor (adunare), ca unitate a lumii văzute şi nevăzute, ca descoperirea şi prezenţa făpturii noi şi transfigurate.

- Liturghia este "Taina adunării". Hristos a venit "pentru ca pe fiii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu să-i adune într-una" (Io. XI, 52) şi Euharistia, chiar de la început, a fost descoperirea şi realizarea unităţii poporului Nou al lui Dumnezeu, adunat de Hristos şi întru Hristos. Trebuie să cunoaştem bine şi să ţinem minte: în locaş mergem nu pentru rugăciunea individuală, ci mergem ca să ne adunăm în Biserică, şi locaşul văzut este doar chipul locaşului celui nefăcut de mână, pe care îl reprezintă. De aceea, "adunarea în Biserică" este cu adevărat prima lucrare liturgică, este baza întregii Liturghii şi, dacă nu înţelegi aceasta, nu poţi înţelege lucrarea tainică ce urmează. Când spun "mă duc la Biserică", aceasta înseamnă că eu merg la adunarea credincioşilor, pentru ca împreună cu ei să alcătuim Biserica, pentru ca să fiu ceea ce am devenit în ziua botezului, adică mădular în sensul deplin şi absolut al acestui cuvânt, mădular al Trupului lui Hristos: "Voi, spune apostolul, sunteţi Trupul lui Hristos şi în parte mădulare" (1 Cor.XII, 27). Eu mă duc să arăt şi să mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi a lumii taina împărăţiei lui Dumnezeu, deja "venită în putere". Impărăţia lui Dumnezeu a venit şi vine întru putere în Biserici. Iată Taina Bisericii, Taina Trupului lui Hristos: "Unde sunt adunaţi doi sau trei în Numele Meu, acolo şi Eu sînt în mijlocul lor". Minunea adunării bisericeşti constă în aceea că ea nu este "însumarea" oamenilor păcătoşi şi nevrednici care o compun, ci Trupul lui Hristos. Adeseori spunem că mergem la Biserică pentru ca să primim ajutor, putere harică, mângâiere de la El, însă uităm că noi suntem Biserica, noi o alcătuim, că Hristos se află în mădularele Sale şi că Biserica nu este în afară de noi, nu este deasupra noastră, ci noi suntem întru Hristos şi Hristos in noi. Creştinismul constă nu în aceea că el dă fiecăruia posibilitatea "desăvârşirii personale", ci în aceea că înainte de toate creştinilor le este dat şi poruncit să fie Biserică - "popor sfânt, preoţie împărătească, neam ales" (1 Ptr. II, 9), să descopere şi să mărturisească prezenţa lui Hristos şi a împărăţiei Lui în lume.

- Biserica adunată în Euharistii, chiar dacă este limitată "la doi sau trei", este chipul şi realizarea Trupului lui Hristos şi numai de aceea cei adunaţi pot să se împărtăşească, adică să fie în comuniune prin Trupul şi Sîngele lui Hristos, căci ei îl descoperă pe El prin adunarea lor. Nimeni şi niciodată nu ar fi putut să se împărtăşească, nimeni şi niciodată nu ar fi fost vrednic şi "suficient" de sfînt pentru împărtăşire, dacă ea nu ar fi fost dată şi poruncită în Biserică, în adunare, în acea unitate tainică în care noi, alcătuind Trupul lui Hristos, putem fără osîndă să numim pe Dumnezeu Tată şi să fim în comuniune şi părtaşi Vieţii dumnezeieşti.

- In sfîrşit, dacă "adunarea în Biserică" este chipul Trupului lui Hristos, atunci chipul Capului Trupului este preotul. El face parte din adunare şi este în fruntea ei, şi faptul că este în fruntea ei realizează din "grupele creştinilor" adunarea Bisericii în plinătatea darurilor sale. Dacă acesta, ca om, este doar unul din cei adunaţi, şi poate fi păcătos şi nevrednic, prin darul Sfîntului Duh - păstrat în Biserică de la Cincizecime şi transmis neîntrerupt prin punerea mîinilor Episcopului - preotul descoperă puterea Preoţiei lui Hristos Care S-a sfinţit pe Sine pentru noi şi este Unicul Preot al Noului Testament: "Prin aceea că Iisus rămîne în veac, are şi o preoţie netrecătoare" (Ebr. VII, 24). După cum sfinţenia adunării nu este sfinţenia oamenilor care o compun, ci sfinţenia lui Hristos, tot aşa şi sfinţenia preotului nu este sfinţenia lui ci a lui Hristos dată Bisericii, pentru că ea însăşi este Trupul Lui. Hristos nu este în afară de Biserică şi nu a delegat pe nimeni de a stăpîni sau a avea putere, ci El însuşi este prezent în Biserică şi cu Duhul Sfânt împlineşte întreaga viaţă a Bisericii. Preotul nu este «reprezentantul», nici "locţiitorul" lui Hristos. In Taină, preotul este însuşi Hristos, după cum adunarea este Trupul Lui. Fiind Capul adunării, Hristos arată în Sine unitatea Bisericii, unitatea cu Sine a tuturor mădularelor ei. In această unitate a proistosului şi a adunării se descoperă unitatea divino-umană a Bisericii întru Hristos şi cu Hristos.

De aceea şi înveşmîntarea preotului, chiar dacă în zilele noastre se săvîrşeşte pînă la Liturghie, este legată de adunare, căci înveşmîntarea este chipul, Icoana unităţii dintre Hristos şi Biserică, a unităţii indestructibile a celor mulţi care sunt una. Haina albă, stiharul, este înainte de toate haina albă a botezului primită de fiecare din noi la botez. Această haină a tuturor celor botezaţi este haina Bisericii înseşi, pe care, îmbrăcînd-o preotul, descoperă unitatea adunării şi ne uneşte pe noi toţi în sine. Epitrahilul est chipul luării de către Mântuitorul a naturii noastre, pentru a o mântui şi a o îndumnezei, este semnul că această preoţie este a lui Hristos însuşi. De asemenea şi mînecuţele: mîinile cu care preotul binecuvîntează şi lucrează² cele sfinte, nu mai sunt mîinile lui, ci mâna lui Hristos. Brâul este totdeauna semnul ascultării, pentru a fi gata de a sluji. Preotul nu se înalţă şi nu se aşează "pe cele înalte" de la sine, el este trimis la această slujire, el "nu este mai mare decît Domnul său", pe Care trebuie să-L urmeze şi prin harul Căruia slujeşte. In sfîrşit, felonul este slava Bisericii ca o creaţie nouă, este bucuria, adevărul şi frumuseţea vieţii noi, chipul împărăţiei lui Dumnezeu şi a împăratului Care "S-a împărăţit şi în podoabă S-a îmbrăcat..." pentru vecie.