17 dec. 2013

Cateheza. Sfanta Liturghie - 5. Taina credincioșilor


 Câți suntem credincioși ..

I.Ectenia întreită. Întregul și particularul


După cum am văzut, prima parte a Liturghiei – care este Adunarea Bisericii, Intrarea și Taina Cuvântului – culminează cu ectenia întreită, denumită și cerere stăruitoare, apoi urmează rugăciunea celor chemați, adică a celor ce se pregătesc pentru botez, și înlăturarea lor din adunarea Bisericii.

Ectenia cea mare o aflăm la începutul oricărei slujbe, iar ectenia întreită alcătuiește de obicei momentul culminant. În zilele noastre, deosebirea dintre cele două ectenii a dispărut aproape cu totul. Însă în concepția inițială, ectenia întreită nu "repetă" ectenia cea mare, ci împlinește în slujirea divină o funcție deosebită față de aceasta.

Dacă la începutul slujbei, în ectenia cea mare, tot ce este particular pare că dispare în întreg, în ectenia întreită toată puterea rugătoare a Bisericii, întreaga sa iubire se concentrează asupra omului, asupra nevoilor lui, pentru "fiecare suflet creștin care este în scârbe și răutăți și cere mila și ajutorul lui Dumnezeu...".

Ectenia întreită rămâne într-o oarecare măsură deschisă: în ea se introduc și acum cereri deosebite pentru cei bolnavi, pentru cei ce călătoresc, pentru cei ce sărbătoresc un eveniment familial etc. Însă părintele Schmemann subliniază faptul că mai demult conștiința unității generalului cu particularul era atât de puternică încât slujbele acum particulare, cum ar fi Te-Deum-urile și parastasele, erau unite cu Liturghia.

II. Ectenia pentru cei chemați


După această "rugăciune stăruitoare", se pronunță ectenia pentru cei chemați, se citește rugăciunea ce se referă la ei și se face și "otpustul" lor. Chemați (grecește "catehumeni") se numeau în vechime creștinii care se pregăteau pentru botez, botez care, în vremea aceea, nu se săvârșea în orice zi, sau ca o slujbă particulară, ci în noaptea de Paști. Chemarea, pregătirea pentru botez, se prelungea uneori timp îndelungat, unul sau doi ani, timp în care cei chemați erau instruiți în adevărurile credinței și erau introduși treptat în viața liturgică a Bisericii.

Mai târziu, progresiv, instituția celor chemați a dispărut, căci botezul a început să se săvârșească în special asupra copiilor, iar rugăciunile de acum pentru cei chemați au rămas ca un anacronism și, ceva mai mult, ca un nominalism.

De aceea Bisericile ortodoxe grecești au și exclus această ectenie și după "rugăciunea întreită stăruitoare" urmează imediat cântarea Heruvimică, adică începutul aducerii.

Totuși, creștinismul și Biserica au intrat în lume cu misiunea lor ("mergând în lume, propovăduiți Evanghelia la toată făptura..."). Iar în vremea noastră este important să se păstreze acea structură a slujirii divine în care sunt unite misiunea și roadele misiunii: "Liturghia celor chemați" și "Liturghia celor credincioși". Pentru cine ne rugăm noi când auzim cererea ecteniei celor chemați: "Ca Domnul să-i miluiască pe dânșii, să-i învețe pe dânșii cuvântul Adevărului, să le descopere lor Evanghelia dreptății, să-i unească pe dânșii cu sfânta Sa sobornicească și apostolică Biserică"? In primul rând, desigur, pentru aceia care urmează să intre în Biserică – pentru copii, pentru cei care s-au convertit, pentru aceia care "caută".

Dar și pentru aceia pe care noi am putea să-i atragem la "Soarele Dreptății", dacă nu apare lenevia noastră, indiferența noastră sau obișnuința noastră de a privi Biserica drept proprietatea "noastră", ca una care există pentru noi, iar nu pentru lucrarea lui Dumnezeu, care "vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoașterea Adevărului..."

III. Despre „cei credincioși”


Liturghia celor chemați se încheie cu trimiterea celor nebotezați cu cei ce se pregătesc pentru botez. În vechime, după ieșirea celor chemați, părăseau adunarea și cei ce se pocăiau, adică cei care erau înlăturați provizoriu de la participarea la Taină.

"Ca nimeni din cei chemați, nimeni din cei a căror credință nu este tare, nimeni din cei care se pocăiesc, nimeni din cei ce nu sunt curați, să nu se apropie de Sfânta Taină". În operele Sfântului Grigore Dialogul, se amintește și un asemenea vozglas al diaconului: "Cine nu se împărtășește, să părăsească adunarea". În adunarea Bisericii rămân numai cei credincioși, adică membrii botezați, care sunt chemați acum prin rugăciune obștească să se pregătească pentru aducerea euharistică.

"Cei credincioși - numai cei credincioși...". Prin pronunțarea acestor cuvinte, se marchează o cotitură în slujbă. Sensul adânc al acestei schimbări este aproape pierdut în conștiința bisericească actuală. În vremea noastră, ușile locașului sunt deschise și în decursul întregii Liturghii, poate intra și ieși oricine și oricând. Iar aceasta, pentru că în înțelegerea actuală "slujește" numai preotul și slujba se săvârșește în altar pentru sau în locul mirenilor, care sunt prezenți la slujbă în chip "individual", cu rugăciunea, cu atenția, uneori cu împărtășirea. Nu numai mirenii, dar și preoții au uitat că Euharistia - prin natura ei - este adunarea închisă a Bisericii și că în această adunare toți până la unul slujesc - fiecare la locul său - într-o singură lucrare sfântă a Bisericii. Cu alte cuvinte, slujește - nu preotul și nici chiar preotul cu mirenii - ci Biserica pe care toți la un loc o alcătuiesc și o descoperă în toată plinătatea ei.

Acesta este și sensul din ectenia "câți suntem credincioși". Prin aceasta, Biserica se separă de lume, pentru că ea - fiind Trupul lui Hristos - nu mai este din "lumea aceasta". Separarea aceasta însă se săvârșește pentru lume, pentru aducerea Jertfei lui Hristos "pentru toți și pentru toate".

Nimeni, niciodată, nu a fost vrednic de această participare și nu există o astfel de îndreptățire, care ar face pe om vrednic de a aduce Jertfa lui Hristos pentru lume. Dar Însuși Hristos ne-a încredințat această slujire și El însuși o săvârșește prin noi. Pentru împlinirea acestei slujiri, noi ne adunăm în Euharistie și ne apropiem acum de prima ei lucrare sfântă, de aducere.

IV. Antimisul și unitatea Bisericii


Lucrarea sfântă care desemnează sfârșitul Liturghiei celor chemați și începutul Liturghiei celor credincioși este desfacerea antimisului pe Sfânta Masă. În greacă, antimis înseamnă "în locul mesei"; el este un dreptunghi din mătase sau din pânză, având imprimată punerea Domnului în mormânt și cu o părticică din sfintele moaște cusută la mijloc, într-un buzunărel deosebit și având jos iscălitura episcopului care a sfințit acest antimis. Ca și sfântul mir, antimisul se sfințește numai de episcop.

În Biserica primară, săvârșitorul propriu-zis al Euharistiei era episcopul. Euharistia era înțeleasă, în primul rând, ca Taina Bisericii și unității ei. Chiar atunci când Biserica a încetat să fie o grupare relativ mică de credincioși, în practica ei s-a păstrat încă mult timp urma acestei înțelegeri și trăiri a Euharistiei, ca una care presupune "adunarea tuturor într-un singur loc" sub președinția episcopului.

Deci antimisul a apărut din necesitatea de a pune în concordanță sensul Euharistiei ca o lucrare a întregii Biserici, care exprimă unitatea ei prin slujirea episcopului, cu necesitatea de a satisface multiplele adunări euharistice. Sfântul Antonie din Antiohia scria: "Numai acea Euharistie este reală, pe care o săvârșește episcopul sau acela căruia i-a încredințat el săvârșirea ei".

Atunci când preotul desface antimisul pe Sfânta masă, pregătindu-l pentru aducerea Jertfei euharistice, și sărută iscălitura episcopului pe el, Sfânta Masă devine nu numai prestolul locașului dat și al comunității locale, ci devine Prestolul unic al Bisericii lui Dumnezeu, locul aducerii, prezenței și venirii lui Hristos întreg - în care noi toți suntem Trupul Lui, în care toate părțile, toate împărțirile sunt biruite de întreg - și se dă darul și harul vieții celei noi, al vieții integrale.

10 dec. 2013

Catéchèse. Sainte Liturgie - 4.Le sacrement de la Parole



Aujourd'hui je souhaite partager avec vous ma lecture du quatrième chapître du livre de P. Alexandre (Schmemann) "L'Eucharistie, Sacrement du Royaume". Ce chapître a pour titre: le sacrement de la Parole.
Mais avant, je souhaite rappeler les conclusions des précédents chapîtres.

Les conclusions des précédents chapîtres


Dans le premier: le sacrement de l'Assemblée, le P. Alexandre montre que la synaxe, ou rassemblement, des fidèles est l'acte premier et fondamental de l'Eucharistie; sa condition première. En témoigne le structure dialoguée de la prière, le «nous» liturgique et le vocabulaire ancien: le nom de Proestos (président au sens de celui qui se tient devant) donné à celui qui conduit la célébration.
Dans le chapître suivant: le sacrement du Royaume, il nous indique le but, la finalité de cette célébration: la montée de l'Assemblée vers le Royaume (Bénis est le Règne....). Il en souligne la dimension cosmique (elle embrasse tout l'univers) et eschatologique (elle est orientée vers les réalités à venir).
Le sacrement de l'Entrée, troisième chapître, est consacré à l'histoire de l'évolution de l'entrée avec l 'Evangile; c'était dans les premiers siècles le début de la liturgie, soulignant l'aspect dynamique de la liturgie: sortie du monde mais aussi offrande du monde à son Crateur (Pour la Paix du monde...); exprimant la prière du Christ pour le monde.
C'est l'entrée dans le Royaume et la participation à la liturgie céleste avec le chant du trisagion: Saint Dieu, Saint Fort, Saint Immortel… Chant des Anges sur la terre.

 Le Sacrement de la Parole 


Le P. Alexandre consacre le quatrième chapître au sacrement de la Parole et développe cet aspect en cinq parties. 
Tout d'abord il signale l'unité perdue entre les deux parties inséparables qui constituent la liturgie eucharistique: liturgie des catéchumènes et liturgie des fidèles. Cette disjonction est entrée tôt dans la théologie occidentale où la liturgie de la Parole n'est plus perçue comme nécessaire à la célébration des mystères mais elle a aussi imrégné les mentalités et la pratique du monde orthodoxe.
Les conséquences de cette rupture sont doubles.
  • D'une part sur la réception de l'Ecriture Sainte, avec la problèmatique des sources d'autorité en matière de foi: si l'Ecriture Sainte est l'autorité suprème, quel est le critère de l'Ecriture? C'est la science biblique et pour finir la raison humaine; si l'Eglise est l'autorité suprème, elle devient alors extérieure à l'Ecriture, et celle ci est réduite à n'être qu'une "matière première" pour les formulations théologiques.
  • D'autre part sur le sacrement qui cesse d'être biblique, évangélique. On s'interesse alors moins au contenu du sacrement qu'à son "mode", à son "efficace"; Se developpe l'intérêt pour la "présence réelle", le culte qu Saint Sacrement, la communion devient un moyen de sanctification individuelle, elle n'est plus preèçue comme la participation au "Calice du Seigneur"
Le P. Alexandre termine cette première partie en disant que le lien insécable entre Parole et Sacrement fait que l'être de l'Eglise se réalise comme incarnation du Verbe. "Séparé du Verbe, le Sacrement risque d'être conçu comme une opération magique et privé du Sacrement la Parole risque d'être réduite à une doctrine".

Puis l'auteur nous invite à réfléchir sur l'évolution du lieu de la Parole et de celui de l'Evangile. Dans l'église ancienne, après la procession de l'entrée où l'évêque entre dans le temple portant l'Evangile, conservé hors du temple, les clercs se placent sur le "bema", une estrade semi-circulaire faisant face à l'autel, au centre se trouve la chaire de l'évêque et, de nos jours encore, cette chaire a sa place dans la nef au millieu du peuple où est célébrée la liturgie de la Parole. Il y avait donc successivement l'entrée du clergé dans le temple, puis l'entrée au bema et enfin l'entrée dans le sanctuaire au moment de l'oblation (actuele grande entrée): "ces trois processions exprimaient le symbolisme fondamantal de l'assemblée écclésiale: sa montée vers le Royaume de Dieu"
Avec la fin des persécutions et la paix constantinienne l'Evangile est conservé dans le sanctuaire, sur l'autel et le bema disparaît progressivement, modifiant le rite de l'entrée avec l'Evangile. L'autel devient le centre des deux parties de la liturgie; aujourd'hui encore l'Evangile est porté hors du sanctuaire pour être lu au millieu du temple. Avant la lecture l'Evangile est encenssé car le "livre de l'Evangile est l'icône verbale de la manifestation et de la demeure parmi nous du Christ". L'entrée avec l'Evangile n'est pas une figuration d'un événement du passé; c'est la manifestation du Seigheur ressuscité.

Les parties 3 et 4 sont consacrées au déroulement de la liturgie de la parole.
Elle commence par l'annonce: Paix à tous et son répons: Et à ton esprit.
Il nous est rappelé ici que la Paix est le Nom du Christ, que c'est le Christ lui-même. (En occident la salutation est: le Seigneur soit avec vous..)
Le lecteur proclame alors le prokimenon, quelques versets de psaume aujourd'hui, mais autrefois un psaume entier exécuté en mode antiphonique (chant alterné); l'auteur nous rappelle la place éminente du Psautier dans l'Eglise ancienne: un des "sommets de la prophétie", une "révélation dans la révélation", une "exégèse inspirée de l'Ecriture". Les Psaumes sont la prière du Christ et par là celle de l'Eglise. Le prokimenon nous introduit au sacrement de la Parole, Parole qui s'adresse pas seulement à la raison mais aussi au cœur.

Le lecteur lit alors l'Apôtre, qui n'est plus précédé comme autrefois d'une lecture de l'Ancien Testamant. Le P. Alexandre note la déaffection et la méconnaissance des fidèles pour la Sainte Ecriture: "l'acathiste est infiniment plus populaire que la Sainte Ecriture. Or notre liturgie est essentiellement composée dans le ton biblique: il en résulte en fin de compte que l'on ne comprend pas non plus la liturgie..." 
La lecture de l'Apôtre est suivie de l'Alleluia (qui est un héritage du judaïsme): C'est un chant mélismatique (c'est à dire très orné), jubilatoire; où la mémodie l'emporte sur la parole. Il exprime le contact avec le transcendent. C'est une salutation (avant la proclamation de l'Evangile) à la manifestation du Seigneur.
Pendant l'Alleluia le prêtre encense le livre de l'Evangile et l'assemblée. L'Eglise a dépassé les réticences de ses débuts par rapport à l'encens (offert aux dieux et à l'empereur par les apostats) pour y trouver la parfaite expression du sacrifice de louange : "Que ma prière monte devant Toi comme l'encens..." (Ps. 140).

La prière lue par le prêtre avant de proclamer l'Evangile, "pour l'ouverture des yeux spirituels par l'envoi de la Lumière incorruptible de son Intelligence divine", permet au Père Alexandre de faire un parallèle avec l'épiclèse sur les dons. La lecture/audition de la Parole est aussi communion et nourriture : " L'homme ne vit pas seulement de pain mais de toute parole qui sort de la bouche de Dieu." (Matthieu IV 3-4)

Enfin, dans la partie 5, l'auteur aborde le problème de la prédication. Il n'hésite pas à parler d'une crise de la prédication. Selon lui elle ne doit ni expliquer, ni réfléchir sur l'Evangile; il faut précher l'Evangile lui-même, "non pas avec le prestige de la parole ou de la sagesse,... car j'ai décidé de ne rien savoir parmi vous sinon Jésus Christ et Jésus Christ crucufié... Et ma parole et ma prédication ne consistent pas en des discours persuasifs de la sagesse humaine, mais dans la manifestation de l'Esprit et dans sa force... afin que votre foi ne soit pas fondé sur la sagesse des hommes, mais sur la puissancede Dieu". (1 Cor II, 11-14).
Le Père Alexandre conclut:  "L'Eglise toute entière, manifestée et réalisée par l'assemblée liturgique, a seule l'intelligence du Christ. C'est seulement dans l'assemblée que tous les dons, tous les ministères s'actualisent avec leur unité indivisible comme des manifestations de l'unique Esprit qui emplit tout le Corps."
L'Amen de l'assemblée atteste la réception de la Parole et l'unanimité avec le prédicateur dans l'Esprit.

Résumé par Jean-Pierre Gerin

4 dec. 2013

Copiii la biserica: cat, cum, si in ce conditii?


Mai gălăgioși ori mai liniștiți, mai plângăcioși ori mai veseli, mai statici ori mai jucăuși, prezența copiilor ne atrage atenția și nouă, adulților de pe lângă ei. Nu are cum să nu te sensibilizeze un zâmbet de bebeluș. Nu are cum să nu te facă atent un scâncet. Acestea sunt chiar ”armele” lor de bază. În același timp, la Sfânta Liturghie suntem chemați ”să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”. Suntem chemați ”sus să avem inimile”. Unde ți se mai duce inima când chiar în fața ta se desfășoară o criză de personalitate a unui pici de doi ani? La judecarea mămicii care ”nu știe să-și educe copilul”? La îngăduința față de criză, dar, pe de altă parte la ideea că ”totuși, trebuie să aibă o problemă mama asta dacă nu se gândește să-l scoată afară când îl vede că face gălăgie, nu vede cum deranjează?!” Sau poate chiar la încercarea de a potoli copilul cu o atitudine responsabilă, de apărător al bunei desfășurări a slujbei.

Pe de altă parte, nu poate să nu-ți joace înaintea ochilor scena în care ucenicii căutau să facă ordine, îndepărtând copiii aduși de mamele evlavioase în jurul Mântuitorului pentru a fi atinși de către Acesta, iar El le întoarce cu blândețe ”Lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți (că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor)” (Lc. 18, 16, Mt. 19, 14). Și cu gândul la asta, atins de ceva vinovăție, îți îngheață poate în aer gândul și gestul de îndepărtare a micului năzdrăvan.

Să ieși cu copilul afară din biserică?


M-am gândit destul de mult la situația aceasta pentru că la noi în biserică sunt foarte mulți copii. Mămicile se întreabă dacă să iasă ori nu afară când aceștia devin neliniștiți. În fond, cu ce sunt mai prejos copiii decât noi, adulții, atât de mult încât ei să nu beneficieze de harul slujbei care se ține biserică? Apoi, „cum să-i deprinzi cu statul la biserică dacă nu-i aduci în biserică?”, se întreabă mămicile pe bună dreptate? Cum să nu se sperie dacă sunt înconjurați de priviri cel puțin dezaprobatoare, dacă nu chiar de gesturi mai lipsite de răbdare?  De multe ori mi-am pus întrebări de genul: ”Doamne, care e chemarea noastră, ca și creștin-ortodocși, în această situație?”; ”Cum să ne păstrăm atenția la cuvintele slujbei când avem în față așa copii minunați?”; ”Cum arată dragostea și îngăduința față de ei și față de mămicile lor?”; ”Ce înseamnă a fi o familie, un trup, în cazul slujbei?”.

Și mi-a venit gândul că noi, ca oameni, privim lucrurile din perspectiva noastră, destul de limitată și restrictivă uneori. Că de multe ori judecăm și pornim cu judecată la a face ordine în viața noastră (mă port într-un anume fel ca să nu fiu ca ”celălalt” care... nu e atent, iubitor, deschis, înțelegător). Dar dacă m-aș pune cu adevărat în locul celui care și așa are greutăți la a se concentra la slujbă, rătăcindu-și prea ușor atenția printre propriile griji? Ce ar face o mamă care se gândește și la aproapele, cu care este tot una - doar ne împărtășim din același Potir, nu-i așa?!? Să se gândească la aproapele, nu doar la slăbiciunile și păcatele lui (”Ce fel de creștin o fi ăsta, că nu mă îngăduie să ascult chemarea lui Hristos?”). ”Iată: aproapele meu, prietenul meu, fratele meu, a venit să participe la Sfânta Liturghie. Care e datoria mea ca și creștin? Să-l odihnesc, sau să mă impun, să-mi impun, cu Scriptura în mână, dreptul de a nu fi atent nici eu la slujbă, de a nu fi atent nici celălalt? Doar mi-am adus copilul la chemarea lui Hristos, nu?” Aceasta este o întrebare extremă. Nu cred că o pune vreo mamă în mod conștient. Mamele sunt în general preocupate și încurcate pentru că nu știu cum să facă să nu deranjeze. Dorința lor sinceră e să-și aducă pruncul la Izvorul Vieții, să-l adape din Acesta. Este dorința firească a mamei de a-i oferi cel mai bun lucru posibil copilului său.

”Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo”


Și atunci? Unde este măsura dragostei? Un posibil gând ar fi acela de a reciti cu atenție pasajele scripturistice la care se face apel în insistența de a sta cu copilul în biserică chiar și atunci când acesta dă semne de vizibil disconfort – pentru el sau pentru cei din jur:
 ”Şi aduceau la El şi pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar ucenicii, văzând, îi certau. Iar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia.” (Lc. 18, 15-16)
 ”Atunci I s-au adus copii, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să Se roage; dar ucenicii îi certau. Iar Iisus a zis: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo” (Mt 19, 13-15).

Am pus aceste versete pentru a vă invita să meditați asupra lor. Atât cei lipsiți de răbdare față de copii, cât și cei care aduc copiii la biserică. Să răspundem mai întâi la o întrebare: Care era gândul cu care erau aduși copiii la Mântuitorul? După cum vedem, atât Matei, cât și Luca, spun că o făceau ca să Se atingă de ei și să Se roage (să le dea binecuvântare, am spune noi în zilele noastre). Sfântul Apostol Matei spune chiar ce a făcut Mântuitorul imediat ce Și-a pus mâinile pe ei: ”S-a dus de acolo”. Cum vedem, nu a început să le predice copiilor. De ce oare? Poate și pentru că Mântuitorul știa că cei mici n-au atâta nevoie de cuvânt ca cei mari și învârtoșați la inimă (nu degeaba ne-a îndemnat să fim ca ei). Că prezența și binecuvântarea Lui le e de ajuns, ajung direct unde trebuie și de unde nu se mai ia: în inima curată și deschisă.

Dar noi ce facem? Ne punem nu doar în locul celorlalți (ar trebui să fie mai îngăduitori), ne punem și în locul copilului (și privim în mod cantitativ: să stea cât mai mult timp, ca ”să primească” cât mai multă cantitate de binecuvântare a Domnului) - uitând că oricât de mic ar fi copilul, Domnul are relația Lui personală cu el și că uneori primul suspin de nerăbdare sau primul chicot poate fi semn că ”s-a umplut” de har și acum poate merge la ale sale, care sunt jocul și hârjoana; și ne punem chiar și în locul lui Dumnezeu, condiționându-I lucrarea în funcție de ce înțelegem (noi) din ea și încercând s-o gestionăm (noi) după cum ni se pare.

 O excludere din sânul lui Hristos?


Să înțelegem atunci că nu mai trebuie aduși copiii la biserică? În niciun caz. Să înțelegem doar să fim îngăduitori și iubitori unii față de alții. Să respectăm pe aproapele care vine la biserică să se roage (poate), să respectăm copilul, îngăduindu-i cele ale vârstei, ieșind afară atunci când devine gălăgios și neliniștit (atât în sens de plâns cât și de râs) - pentru a reveni cu el la momentul împărtășirii. Să ne respectăm pe noi înșine, ca părinți, alegând să avem încredere în lucrarea lui Dumnezeu cu noi, crezând în faptul că jertfa pe care o facem din noi înșine retrăgându-ne atunci când copilul nostru este nerăbdător este mai valoroasă în fața Domnului decât ar fi jertfa pe care am face-o din ceilalți, stârnindu-le gânduri de judecată la adresa noastră sau a copilului nostru în timpul Sfintei Liturghii. Ca părinți ne-am asumat unele jertfe, printre care e și aceasta. Iar dacă privim cu bună-credință și căutăm să fim cu El, la biserică, vom vedea că, încetul cu încetul, copilul nostru va intra liniștit, cuminte și privind cu încredere și relaxare la cei din jur.

Din nefericire, există situații când privim ”statul afară din pricini binecuvântate” pe timpul slujbei ca pe o excludere din sânul lui Hristos, ca pe un fel de mică anatemizare a familiei cu prunci, ceva care n-ar trebui să fie. Această interpretare arată doar o neputință a noastră de a înțelege că Hristos nu se termină la ușa bisericii de piatră. În același timp, să nu confundăm această flexibilitate cu o invitație de a lipsi fără pricini binecuvântate de la Sfânta Liturghie. Onestitatea noastră e cea care ne face să nu ieșim din sânul Lui, chiar dacă stăm la poarta bisericii, în vreme ce lipsa onestității ne ține departe de El, chiar de am fi și în fața ușilor împărătești, în fața Potirului, pentru că noi Îl ținem pe El la ușa inimii noastre fără să-I deschidem. Onestitatea față de noi înșine, iubirea pentru aproapele și dreapta socoteală ne vor spune oricând unde să ne așezăm pentru a fi întotdeauna cu El. Ceea ce, de altfel, El Însuși dorește infinit pentru toți oamenii, pe care îi iubește atât de mult.

Sursa: Doxologia/Cristina Sturzu, Copiii la biserică: cât, cum și în ce condiții?