Lumea Credintei, anul VII, nr. 2 (67) februarie 2009
Hirotonirea întru episcop (1)
Simbolistica
Episcopul,
ierarhul sau arhiereul este cea mai înaltă treaptă a clerului.
Episcopii au moştenit drepturile
şi puterile prin succesiunea neîntreruptă a hirotoniei de la Sf.
Apostoli, ai căror urmaşi direcţi sunt. Episcopii slujesc în locul şi ca
imagine vie a lui Hristos în Biserică. Cuvântul „episcop" vine din gr. Επίσκοπος sau episkopos (in lat. episcopus) şi înseamnă „supraveghetor",
cel ce are grijă de turma lui Hristos.
Un episcop eparhiot este
responsabil peste toate parohiile dintr-o regiune administrativă,
întreaga autoritate sacramentală şi bisericească a clericilor dintr-o
eparhie (preoţi, diaconi, ipodiaconi, citeţi etc.) vine de la episcopul
lor. De aceea el este pomenit la fiecare slujbă şi niciuna din sfintele
slujbe nu poate fi săvârşită în afara harului şi binecuvântării
episcopului. Sfântul Ignatie Teoforul merge până acolo încât spune că
"cine lucrează fără episcop, împlineşte lucrarea diavolului".
Treptele episcopatului
Funcţiunile
administrative sau onorifice pe care le poate avea un episcop sunt:
arhiereu vicar, episcop
vicar, episcop titular, arhiepiscop, mitropolit, patriarh şi patriarh
ecumenic.
Din punct de vedere liturgic,
toţi arhiereii sunt absolut egali ca putere harismatică sau
sacramentală, indiferent de funcţiunile administrative sau onorifice pe
care le pot avea.
Puterea şi drepturile episcopului
- are dreptul şi puterea de a săvârşi deplin toate sfintele slujbe şi toate lucrările sfinte ale cultului, fără nici o excepţie;
- are dreptul de a transmite harul prin hirotonie, fie unui nou arhiereu prin conlucrare cu alţi episcopi („episcopul se hirotoneşte de doi sau trei episcopi"), fie preoţilor sau diaconilor;
- are puterea de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir prin conlucrare cu ceilalţi episcopi;
- are puterea de a sfinţi bisericile şi antimisele;
- are puterea de a săvârşi toate hirotesiile (duhovnic, egumen, protoiereu, ipodiacon etc.)
- are dreptul de a fi înainte-stătător sau protos (cel dintâi în slujire) la oricare slujbă la care ia parte, indiferent dacă slujeşte sau nu (binecuvântarea "Pace tuturor" se rosteşte numai de episcop);
- are dreptul de a supraveghea săvârşirea corectă a cultului.
Condiţiile pentru hirotonia episcopului
- să fie creştin ortodox;
- să fie fost tuns monah;
- să fie fost hirotonit preot;
- să aibă recomandarea duhovnicului;
- să nu aibă impedimente canonice;
- să nu fie impus de puterea politică;
- să fie ales de Sinod Sinod;
- să nu fie mason;
- să nu aibă reputaţie proastă;
- să nu se fi lepădat de credinţa ortodoxă;
- în cazul unui preot de mir, acesta poate fi hirotonit episcop dacă este văduv şi primeşte tunderea în monahism;
- ca preot să nu fi încălcat canoanele Bisericii;
- să nu fi fost dovedit pentru risipirea averii bisericii care i-a fost încredinţată.
- nu are voie să hirotonească în schimbul oricărui fel de răsplată (bani, favoruri, cadouri etc.);
- nu are voie să hirotonească un cleric fără să precizeze biserica pe seama căreia se hirotoneşte;
- nu are voie să hirotonească decât în eparhia sa;
- nu are voie să slujească în altă eparhie decât cu binecuvântarea şi invitaţia episcopului eparhiot;
- nu are voie să ia decizii cu privire la dogmă, canoane sau rânduială liturgică decât împreună cu ceilalţi membri ai Sfântul Sinod;
- nu are voie să înstrăineze din averea Bisericii;
- nu poate lăsa prin testament averea Bisericii rudelor sale;
- nu are voie să primească demnităţi şi funcţii politice sau administrative laice;
- nu are voie să slujească cu eretici sau schismatici, sub pedeapsa caterisirii.
***
Lumea Credintei, anul VII, nr. 3 (68) martie 2009
Hirotonirea întru episcop (2)
Hirotonirea
întru episcop se sprijină pe Canonul 1 Apostolic, care spune ca acesta
să fie hirotonit de 2
sau 3 episcopi. Astfel hirotonia episcopului se face de către mitropolit
sau, în lipsa lui, de către episcopii delegaţi ai Sinodului Mitropoliei
din care face parte eparhia respectivă.
Slujba de hirotonie întru
episcop se compune din două părţi: ipopsifierea, adică chemarea
candidatului (ipopsifiu) ia treapta arhieriei şi hirotonia propriu-zisă.
În
seara din ajunul hirotoniei se face slujba de ipopsifiere. După
vecernie, ipopsifiul (cel chemat la
arhierie), însoţit de doi arhierei, săvârşeşte rânduiala chemării. După
binecuvântare şi rugăciunile începătoare, se cântă troparele Pogorârii
Sfântului Duh şi apoi se cădeşte de către ipopsifiu, după care, din
uşile împărăteşti, acesta face o mărturisire de credinţă şi cere de la
Dumnezeu să fie învrednicit
„a păstra dumnezeiasca treaptă a Arhieriei curată şi neprihănită, până la suflarea cea mai de pe urmă, ca să poată da răspuns bun în ziua cea de apoi".
Cei doi arhierei întocmesc un
proces verbal în însăşi condica Sfântului Sinod prin care se constată
chemarea ipopsifiului la treapta arhieriei. Cel chemat ia apoi
binecuvântare de la mitropolit şi este dator să se pregătească pentru
hirotonie: să se spovedească, să-şi petreacă noaptea în priveghere şi
rugăciune către Dumnezeu.
Hirotonia propriu-zisa
Înainte
de Sfânta Liturghie, ipopsifiul, ţinând în mâini Sfânta Evanghelie, se
aduce de către doi diaconi
între sfeşnicele împărăteşti. Având mărturisirea de credinţă aşezată în
Sfânta Evanghelie, la întrebarea întâiului arhiereu:
„Şi ce crezi?",
ipopsifiul, după ce deschide Sfânta Evanghelie, rosteşte cu glas mare
mărturisirea de credinţă care cuprinde:
- Crezul în întregime;
- însuşirile Celor Trei Feţe ale necuprinsei Dumnezeiri pe larg;
- cele despre înomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu Celui în ipostas şi câte firi dogmatizează în Unul şi Acelaşi Hristos Dumnezeu;
- anatematizarea tuturor ereticilor şi mărturisirea Fecioarei Măria ca adevărat Născătoare de Dumnezeu
- păzirea tuturor canoanelor de la cele şapte Sinoade ecumenice şi a celor locale;
- păstrarea şi urmarea cu sfinţenie a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi;
- păstrarea tradiţiilor Sfintei Biserici Ortodoxe.
După acesta, luând condeiul, semnează dedesubtul acestei mărturisiri. Apoi începe Sfânta Liturghie.
***
Lumea Credintei, anul VII, nr. 4 (69) aprilie 2009
Hirotonirea întru episcop (3)
Hirotonia se oficiază de cel puţin trei episcopi, arhiereul-protos fiind cel de care candidatul este dependent
jurisdicţional.
După începerea Sfintei Liturghii, candidatul,
îmbrăcat în veşminte preoţeşti, intră în altar unde slujeşte
alături de ceilalţi clerici. După ce se cântă „Sfinte Dumnezeule...",
iar arhiereii slujitori au rostit chemarea
„Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi..." cel chemat la treapta
arhieriei vine în mijlocul bisericii unde
face trei metanii mari. Doi preoţi, purtând dichero-tricherele îl iau,
unul de o parte şi altul de cealaltă, şi îl conduc până la uşile
împărăteşti, zicând alternativ: „Porunceşte, Porunciţi, Porunceşte,
Preasfinţite Stăpâne, spre cel ce vi se aduce înainte spre a fi
hirotonit arhiereu..."
Ajungând la uşile împărăteşti unde se află
arhiereul protos, acesta îl binecuvintează de trei ori pe
candidatul îngenuncheat. Apoi arhiereii cu dichero-tricherele în mâini
îl iau pe candidat de mâini înconjurând
Sfânta Masă de trei ori, candidatul sărutând cele patru colţuri ale
Sfintei Mese. La fiecare înconjurare se
cântă câte un tropar: „Sfinţilor mucenici...", „Slavă Ţie, Hristoase
Dumnezeule..." şi „Isaie dănţuieşte...";
după care candidatul face trei metanii în faţa Sfintei Mese. Apoi
îngenunchează la colţul din dreapta al Sfintei
Mese peste care îşi pune mâinile una peste alta şi îşi reazămă fruntea
peste ele. Arhiereul-protos, binecuvântându-l pe cap pe candidat îi pune
pe cap omoforul şi Sfânta Evanghelie deschisă cu faţa în jos şi
împreună cu el şi ceilalţi doi arhierei pun mâinile lor drepte sub
Evanghelie pe capul candidatului.
Se citeşte formula de consacrare: „Cu alegerea şi confirmarea...". Terminând aceasta face trei cruci pe
capul candidatului şi toţi cei trei arhierei rostesc o rugăciune către Dumnezeu „de a fi învrednicit să ia jugul
Evangheliei şi vrednicia arhierească" spre mântuirea poporului şi slava lui Dumnezeu. Se rosteşte o ectenie
care cuprinde şi o rugăciune pentru noul hirotonit. In acest timp arhiereii se roagă încet: „Doamne Dumnezeul
nostru, de vreme ce firea omului nu poate suferi fiinţa Dumnezeirii..." cerând ca să-l lumineze Dumnezeu
cu harul Lui ca atât el cât şi sufletele încredinţate lui în viaţa aceasta să aibă parte de împărăţia lui Dumnezeu.
Noul hirotonit este condus prin uşile împărăteşti de arhierei iar protosul, dându-i succesiv: sacosul,
omoforul, engolpionul, crucea şi mitra întreabă de fiecare dată poporul credincios: „Vrednic este?" La aceasta
poporul întăreşte cu cuvântul său vrednicia noului hirotonit, zicând cu glas mare: „Vrednic este!" Primind
apoi dichero-tricherele noul hirotonit binecuvintează poporul care-i cântă „întru mulţi ani, Stăpâne."
După ce primeşte cuvenitele felicitări, se continuă Sfânta Liturghie, iar locul cel dintâi îl are noul hirotonit.
După terminarea Sfintei Liturghii se iese în mijlocul bisericii, iar protosul care a oficiat hirotonia îl
îmbarcă cu mantia pe noul arhiereu, îl aşază în scaun şi, dându-i în mână cârja arheierească, îi zice:
„Primeşte cârja aceasta, ca să păstoreşti turma lui Hristos cea încredinţată ţie şi celor ascultători să le fie toiag de sprijin şi întărire, iar celor neascultători şi nestatornici, toiag de deşteptare şi îndreptare".
***
Lumea Credintei, anul VII, nr. 1 (66) ianuarie 2009
Hirotonirea întru preot
Simbolistica
Preoţia
sau hirotonia întru preot este Taina prin care diaconii, prin punerea
mâinilor şi rugăciunea
arhiereului, primesc puterea de a săvârşi Sfintele Taine (exceptând
Taina Hirotoniei rezervată exclusiv episcopului), diferite slujbe
bisericeşti, puterea de a propovădui cuvântul mântuirii şi de călăuzi
credincioşii către împărăţia Cerurilor.
Prezbiter (preot) vine din limba greacă - presbyteros şi înseamnă „om în vârstă", „cineva venerat" sau „superior", „căpetenie", „strămoş".
Felurile Preoţiei
In Vechiul Testament preoţii proveneau numai din seminţia lui Aaron.
In vremea Noului Testament, preoţia este de două feluri: una pe care o primeşte fiecare creştin la botez
şi cea de a doua care se dă prin hirotonie.
Prima este cea
duhovnicească sau obştească după mărturia Sfântului Apostol Petru, care
spune:
„Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor al său dobândit ca să vestiţi în afară virtuţile Celui Care v-a chemat din întuneric la minunata Lui lumină" (I Petru 2,9).
Din aceasta reiese că
fiecare creştin este dator să vestească în lume cuvântul despre
învăţătura şi faptele minunate ale Domnului Iisus Hristos şi să
strălucească între cei necredincioşi cum străluceşte lumina în
întuneric.
Cea de a doua este preoţia propriu-zisă. Orice bărbat fără prihană,
cunoscător al Sfintelor Scripturi şi
având mărturia comunităţii credincioşilor poate fi hirotonit având ca
îndemn cuvântul Sfântului Apostol Pavel:
„Nu fii nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, prin punerea mâinilor mai marilor preoţilor" (1 Timotei 4, 14).
Condiţiile pentru hirotonia întru preot
- să fi fost mai întâi hirotonit diacon;
- să nu fie divorţat;
- dacă este necăsătorit să înţeleagă că, după hirotonie, nu se mai poate căsători;
- să aibă recomandarea duhovnicului;
- să nu aibă alte impedimente canonice;
- să nu facă afaceri păgubitoare sufletului lui cât şi celorlalţi (de exemplu: comerţ, camătă, jocuri de noroc etc.);
- să nu aibă reputaţie proastă
- pentru hirotonia întru ieromonah este necesară recomandarea duhovnicului, a stareţului şi a consiliului duhovnicesc.
Rangurile preoţiei
Pentru preot rangurile sunt: sachelar, iconom, iconom stavrofor şi protoiereu, iar pentru ieromonah
(preot călugăr) sunt: singhel, protosinghel şi arhimandrit. Biserica Ortodoxă Rusă acordă încă o distincţie:
arhimandrit mitrofor.
Chiar hirotonit, preotul nu poate spovedi fără să aibă hirotesia întru duhovnic.
Veşminte
Specifice
preotului sunt: epitrahilul, brâul şi felonul.
Epitrahilul este de fapt
orarul diaconesc trecut
peste grumaz şi atârnând în jos. Cuvântul provine din limba greacă
(„epitrahilion") şi înseamnă „peste grumaz".
Fără epitrahil preotul nu poate săvârşi nici o slujbă bisericească. El
simbolizează puterea harului dumnezeiesc,
care se pogoară asupra preotului, şi jugul slujirii lui Hristos.
Brâul
cu care se încinge preotul peste
stihar simbolizează măreţia şi puterea cu care Hristos Se încinge ca
împărat al întregii zidiri, dar semnifică şi datoria slujirii preoţeşti.
Felonul (cuvântul provine din grecescul „felonion", care înseamnă
„pelerină") sau
sfita este un veşmânt asemănător cu o manta care se pune pe deasupra
celorlalte veşminte. Ea simbolizează
puterea cea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu.
În Postul Mare, în timpul săptămânii, preotul trebuie să slujească cu veşminte de culoare neagră, iar
de Sfintele Paşti şi în Săptămâna Luminată, cu veşminte albe sau aurii.
***
Lumea Credintei, anul VI, nr. 12 (65) decembrie 2008
Hirotonia întru diacon
Simbolistica şi temeiul scripturistic
Hirotonia în general este Taina prin care cei anume pregătiţi primesc prin punerea mâinilor şi rugăciunea
arhiereului, puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a sfinţi prin Sfintele Taine şi slujbele
bisericeşti şi de a conduce pe cei credincioşi la mântuire după cuvântul Mântuitorului:
„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28, 29)
şi
„Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi" (loan 20, 22-23).
Prin Taina Hirotoniei se rânduiesc în Biserică în rândul clericilor trei trepte sau stări ale preoţiei în
următoarea ordine ierarhică: diaconia, preoţia şi arhieria.
Cuvântul
diacon semnifică în limba greacă ajutor. Diaconul apare prima dată în
Faptele Apostolilor
capitolul 6. Diaconii aveau obligaţia de a sluji la mesele de obşte,
înlocuind pe Sfinţii Apostoli. Ulterior, rolul lor a rămas în biserică
de ajutători ai preoţilor şi ai episcopilor la săvârşirea Sfintelor
Slujbe.
Condiţiile hirotoniei întru diacon
Pentru a fi hirotonit diacon, candidatul este mai întâi hirotesit citeţ şi apoi ipodiacon. Hirotesia este
binecuvântarea prin care se acordă îngăduinţa de a săvârşi anumite servicii religoase (citirea la strană şi a
Apostolului pentru citeţ, ieşirea cu lumânarea la Vohod şi aducerea vasului cu apă şi a ştergarului pentru
spălarea mâinilor de către arhiereu în cazul ipodiaconului etc).
Diaconul se hirotoneşte în cadrul Sfintei Liturghii, după Axion. Nu poate fi hirotonit decât un singur
diacon la o Sfântă Liturghie şi, pentru că momentul hirotoniei întru preot este anterior, niciodată diaconul
proaspăt hirotonit nu poate fi hirotonit preot în cursul aceleaşi Sfinte Liturghii.
Alte condiţii ale hirotoniei întru diacon:
- să fie botezat ortodox;
- soţia sa să fie ortodoxă;
- să fi fost fecior la săvârşirea cununiei;
- să se fi căsătorit cu o fecioară;
- să aibă dezlegare de la duhovnic;
- să nu aibă alte impedimente canonice (divorţat, recăsătorit, vinovat de ucidere sau tâlhărie, stăpânit de patima beţiei şi a jocurilor de noroc etc);
- să fie îndeobşte cunoscut ca un om evlavios şi bun creştin.
Monahii se hirotonesc întru ierodiaconi şi pentru hirotonia lor este necesară recomandarea duhovnicului,
a stareţului şi a consiliului duhovnicesc al mănăstirii respective.
Rangurile diaconiei
Rangurile administrative ale diaconiei sunt protodiacon şi arhidiacon.
Veşmintele diaconilor
Veşmintele diaconilor sunt compuse din: stihar, orar şi mânecuţe pe care diaconul le îmbracă doar cu
binecuvântarea preotului sau a episcopului.
Stiharul este o tunică cu mâneci largi şi care atinge pământul. Ea
aminteşte purtătorului de harul Sfantului Duh care îl acoperă ca o haină a bucuriei şi a mântuirii.
A doua
piesă este orarul, adică o fâşie îngustă de material ce se înfăşoară în jurul corpului, peste umărul drept. Fără
de orar diaconul nu poate sluji niciodată.
A treia piesă sunt mânecuţele, care îi aduc aminte slujitorului că nu
slujeşte prin propria putere, ci cu ajutorul lui Dumnezeu.
***
Lumea Credintei, anul VII, nr. 7 (72) iulie 2009
Cântăreţul bisericesc
Cântăreţul bisericesc, cunoscut şi sub numele de dascăl, ţârcovnic, psalt, cantor sau citeţ,
aducând jertfa roadă buzelor, asigură răspunsurile stranii, cântând sau
citind acele pasaje din slujbele bisericeşti rânduite după tipic.
Cine poate fi
După
cuvântul Apostolului, orice creştin este dator să-L laude pe Domnul şi
să-I cânte în inima lui psalmi şi cântări duhovniceşti, în toată vremea
mulţumind (Efeseni 5, 19). Pentru a evita însă neorânduiala, citeţul sau
psaltul se hirotesesc de către episcop, căci nu oricui îi este îngăduit
să citească sau să cânte în biserică. (Canonul 15 Laodiceea)
Cântăreţ
bisericesc poate fi aşadar numai bărbatul care s-a desăvârşit în timp
în meşteşugul
viersuirii imnelor, psalmilor şi laudelor pe cele opt glasuri
bisericeşti şi care îşi închină cugetele sale Făcătorului, râvnind a-L
lăuda pe Dumnezeu. Femeile însă nu au voie să cânte în biserică (afară
numai maicile
în mănăstirile lor) (I Corinteni 14, 34).
Cântăreţii
stau în naosul bisericii, de obicei în absida dreaptă sau în ambele
abside, mai nou în cafas - un „balcon" construit în partea dinspre apus a
bisericii - împrejurul unei străni pe care se află cărţile şi
partiturile
după care cântă sau citesc.
Scurt istoric
Sfântul Prooroc şi împărat David este primul om care a alcătuit imne cântate lui Dumnezeu,
numite „psalmi" după instrumentul care îl acompania la cântarea lor: psaltirea (un fel de liră).
De aici derivă în Biserică denumirea de „muzică psaltică" şi „psalt" pentru cel care cântă
Domnului. Aşa cum ne relatează Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, apostolii au cântat
psalmi chiar la Cina cea de Taină (Matei 26, 30).
In primele veacuri creştine toţi credincioşii cântau în biserică psalmii şi cântări.
In primele veacuri creştine toţi credincioşii cântau în biserică psalmii şi cântări.
După încetarea prigoanei, în epoca bizantină, rolul psalţilor a crescut foarte mult, apărând chiar o ierarhizare a lor (protopsalt etc).
Cei mai renumiţi imnografi sau alcătuitori de cântări şi imne bisericeşti au fost: Sfântul
Efrem Sirul, supranumit „alăuta Duhului Sfânt" de la care ne-au rămas aproape o mie de
laude şi imne, Sfinţii Melozi Roman şi Cosma, Sfântul Ioan Cucuzel şi, nu în ultimul rând,
Sfântul Ioan Damaschin, de la care avem cele opt glasuri după care se cântă toate cântările
din biserică.
Obligaţiile cântăreţului
- să se străduiască să cânte frumos şi cu evlavie, căci cântă înaintea lui Dumnezeu însuşi, a sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor Lui;
- să nu cânte fals, prea tare sau prea încet, pe nas sau strident, prea în grabă sau prea pe larg;
- să nu cânte cântări sau melodii care nu au fost statornicite de Sfinţii Părinţi pentru slujbe;
- să nu folosească în biserică instrumente muzicale sau electronice (vezi canonul 75 Sinodul VI etc.)
- să citească cu atenţie şi clar, fără greşeli, nescurtând sau adăugând de la sine nimic din textele de slujbă;
- să cunoască şi să respecte tipicul bisericesc;
- să asculte de slujitorii Sfântului Altar;
- să ducă o viaţă curată, exemplu moral pentru ceilalţi credincioşi;
- să fie liniştit şi împăcat cu toţi;
- să nu vorbească sau să se certe la strană;
- să pregătească din vreme cărţile pentru slujbă.
***
Lumea Credintei, anul VII, nr. 6 (71) iunie 2009
Paraclisierul
Paraclisierul
e bărbatul însărcinat cu ordinea şi curăţenia bisericii, a curţii
acesteia, a clopotniţei etc,
îndeplinind şi activităţi neclericale necesare oficierii cultului. Prin
excepţie, în mănăstirile de maici această ascultare o are o maică.
„Paraclisier" (paracliser, ţârcovnic) vine din grecescul „para-(e)clisiarh, "cel de pe lângă biserică". In
vechime şi în mănăstiri sarcinile paraclisierului erau împărţite mai multor persoane: aprinzător de candele,
canonarh, clopotar, deşteptător şi de paraclisierul propriu-zis, cu ascultare în Sfântul Altar.
Alegerea paraclisierului
La biserica de parohie, paraclisierul se alege dintre credincioşii mai în vârstă şi care au timpul necesar
să se ocupe de îngrijirea bisericii. El trebuie ales de preot dintre cei chibzuiţi şi blânzi, cu o familie model
pentru parohieni.
Datoriile paraclisierului
- să facă trei metanii când intră prima dată în zi în Sf. Altar şi când pleacă la sfârşit, însă fără a săruta Sf. Masă;
- să facă curăţenie în biserică în fiecare săptămână cel puţin o dată, iar gunoiul să-l ardă într-un loc special amenajat lângă biserică;
- să aprindă candelele şi lumânările la începutul slujbei şi să le vegheze cu multă grijă şi evlavie;
- să se îngrijească permanent ca lumina să fie potrivită, fără să scoată fum, iar feştila să fie în mijlocul candelei, ca să nu crape paharul;
- să menţină candelele curate, spălându-le ori de câte ori e nevoie şi aruncând restul de ulei întro groapă special amenajată lângă biserică;
- să se îngrijească de încălzirea bisericii;
- să aibă prosoape curate pentru curăţatul icoanelor, catapeteasmei, strănilor, tetrapoadelor, sfeşnicelor etc.
- să cunoască rânduiala slujbei, pentru a da preotului cădelniţa aprinsă la vreme, a fi pregătit să iasă cu lumânarea la vohoade, a aşeza analogul pentru citirea Evangheliei, a da apa caldă, a trage clopotele şi a bate toaca la momentele potrivite;
- să taie prescurile rămase de la Proscomidie, spre a fi binecuvântate ca anafura;
- să aibă o ţinută cuviincioasă şi el însuşi să fie curat.
Paraclisierul nu are voie:
- să folosească la candele ulei rânced sau de proastă calitate, nici ulei sfinţit la St Maslu sau de la Litie;
- să bârfească pe preot, smintind parohienii;
- să bea sau să mănânce în Sf. Altar;
- să aducă în Sf. Altar altceva în afară de ulei, prescuri, vin, lumânări, tămâie şi cărbune;
- să se atingă de Sf. Masă sau să treacă prin faţa ei;
- să schimbe acoperămintele de pe Sf. Masă (aceasta o face numai preotul)
- să atingă sau să mute Sf. Potir, Sf Disc, Sf. Evanghelie, Sf. Antimis, linguriţa, copia etc;
- să umble la Chivot sau să poarte Sf. Trup şi Sânge al Mântuitorului;
- să se atingă de Proscomidiar sau de Darurile aduse în acest loc;
- să stea în Sf. Altar fără de vreo trebuinţă;
- să vorbească în timpul slujbei, deranjând preotul;
- să mai intre în Altar dacă a făcut păcate grele: beţii, desfrânări etc.