10 apr. 2017

Patriarhia Româna a primit o părticică din moaștele Sfântului Antonie cel Mare, prin intermediul parohiei ortodoxe române "Toți Sfinții" din Grenoble


Patriarhia Româna a primit o părticică din moaștele Sfântului Antonie cel Mare, prin intermediul parohiei ortodoxe române "Toți Sfinții" din Grenoble, păstorită de Părintele Ioan Căpuțan. Episcopul catolic Guy de Kerimel a  înmânat acest dar duminică, 2 aprilie, după Vecernie, Înaltpreasfinţitului Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale.

In semn de mulțumire pentru darea în folosință a unui spațiu unde sunt ținute slujbe pentru comunitatea ortodoxă română din Grenoble, Părintele Ioan Căpuțan a organizat un pelerinaj  în România pentru episcopul catolic și membri ai diocezei catolice, însoțiți de IPS Iosif, unde au vizitat mănăstirile din Oltenia și s-au întâlnit cu Patriarhul Daniel. Impresionat de evlavia creștinilor ortodocși pentru sfintele moaște și de viața monahală din România, episcopul catolic a răspuns favorabil cererii de a ne încredința spre cinstire o părticică din moaștele Sfântului Antonie cel Mare, aflate în dioceza catolică încă din 1070, unde au fost aduse de la Constantinopol de către doi seniori din Dauphine.

Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif a mulțumit, în numele Patriarhului Daniel și al Bisericii Ortodoxe Române, pentru sfintele moaște primite în această Duminică a Sfintei Maria Egipteanca, și a ținut un cuvânt despre duminicile Postului Mare, evidențiind chipul iconic, transfigurat de pocăință al  Sfintei care s-a nevoit în pustia Egiptului. Totodată, Sfântul Antonie cel Mare a fost dat ca exemplu de viețuire ascetică în interiorul Bisericii, fiind un chip luminos al echilibrului credinței. 

In continuare redăm câteva notițe din cuvântul ierarhului român, spus cu aceasta ocazie:

13 feb. 2017

Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide doi prieteni înfrățiți în viața pentru Hristos și în Hristos - Comemorare a martirilor și mărturisitorilor din temniţele comuniste

Duminică, 12 februarie 2017, parohia ortodoxă română "Toți Sfinții", din Grenoble, a continuat comemorarea "apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului", după ce în luna ianuarie a fost pomenit Părintele Arsenie Boca

Astfel, după Sfânta Liturghie, s-au făcut rugăciuni pentru pătimitorii gulagului românesc, care au trecut la cele veșnice în lunile ianuarie și februarie, printre care s-au numărat Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide, cărora le-a fost dedicată comemorarea din aceasta zi, precum și IPS Bartolomeu Anania (+ 31. 01. 2011), Monahul Atanasie Ștefănescu (+ 28.02.2008), Pr. Constantin Burduja (+ 25.01.2014) Pr. Grigore Băbuș (+7.02.2008), Pr. Ioan Sabău (+ 16.02.2009),  Pr. Vasile Vasilache (+ 06.01.2003), Preotul Marcu Dumitru (28.02.1999), Traian Marin (30.01.1987), Cicerone Ionițoiu (26. 01.2014), Dumitru Uță (+ 5.02.1980) dar și alți preoţi, călugări şi credincioşi ce s-au jertfit pentru păstrarea dreptei credinţe.

După agapa frățească, Corina, una dintre surorile parohiei noastre,  a  prezentat viața mărturisitoare a celor doi prieteni pătimitori pentru Hristos, Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide. După cuvântarea și proiecția unor diapozitive, care se regăsesc mai jos, au urmat discuții ce au scos în evidență necesitatea evocării vieții noilor martiri și mărturisitori români, precum și adăparea din cuvintele lor pline de Duh Sfânt, rod al experienţei lor martirice și predanie pentru o lume nouă.

30 ian. 2017

Părintele Arsenie Boca evocat în cadrul "Anului comemorativ al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului". Biografie și cuvinte memorabile


Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2017 drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română. Pentru aceasta parohia ortodoxă română "Toţi Sfinții" din Grenoble își propune să comemoreze în fiecare lună chipul unuia sau unora dintre personalitățile celor care au mărturisit şi apărat credinţa creştină ortodoxă în timpul regimului comunist. 

Astfel, în luna ianuarie, Părintele Ioan Căpuţan a evocat personalitatea Părintelui Arsenie Boca, cunoscut ca unul dintre cei mai mari duhovnici ai neamului romanesc din secolul XX, care a pătimit în gulagul comunist cât și pentru pictura sa profetică de la biserica din Drăgănescu, de lângă București. S-au trecut în revistă date biografice ale Părintelui Arsenie Boca, pe care le vom prezenta în continuare, și au fost distribuite în sală câteva fotografii ale Părintelui Arsenie Boca împreună cu cu cuvinte memorabile, pe care Părintele le-a spus în viaţa lui, și care sunt valabile și astăzi.

20 mar. 2015

Note catehetice pe marginea cuvantului Arhimandritului Zaharia Zaharou despre "zidirea inimii prin rastignirea mintii"


Zidirea inimii prin rastignirea mintii de Arhim. Zaharia Zaharou


Motto: Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit.(Romani 12, 2)

Intr-un cuvant tinut in luna noiembrie 2014, la Bucuresti, cu ocazia lansarii cartii "Omul cel tainic al inimii", Arhimandritul Zaharia Zaharou a spus că a adunat în ea aspecte esenţiale ale tradiţiei ortodoxe privind lucrarea de curăţire a inimii, care ne duce la primirea harului lui Dumnezeu, ţelul vieţii noastre:
„În această carte am încercat să adun câteva fărâmituri de la masa bogată a părintelui meu duhovnic, arhimandritul Sofronie Saharov (1896-1993). Cartea vorbeşte îndeosebi despre pocăinţă şi despre vindecarea duhovnicească, cele două mijloace prin care ne împăcăm cu Dumnezeu. În toate capitolele acestei cărţi vorbim despre mijloacele prin care putem aduna în inima noastră harul lui Dumnezeu, astfel încât să zidim acolo Biserica Sa cea nefăcută de mână omenească“ - a spus arhim. Zaharia. 
De vreme ce Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru, inima este campul de lupta pentru manturiea noastra si scopul nevointei noastre este sa o curatim de toata intinaciunea si sa o pastram neprihanita inaintea Domnului.  

Marea tragedie a vremii noastre consta in aceea ca traim, gandim, vorbim, si chiar ne rugam lui Dumnezeu in afara inimii, in afara casei Tatalui nostru, fiind lipsiti de discernamant si nedeslusind uneltirile diavolului (cf. 2 Cor. 2, 11). Omul nutreste ganduri de mandrie, ia seama la lucruri desarte, vietuind, de fapt, in inselare. Inima ii este intunecata si lipsita de intelegere si, in starea sa cazuta, alege sa se inchine si sa slujeasca "fapturii, in locul facatorului" (Rom. 1, 25).

Insa, Dumnezeu vrea ca noi sa avem inima curata (Ps. 50, 11) si pentru aceasta noi trebuie sa avem ochiul sufletului curat - adica mintea curata - si curatie launtrica, asa cum vedem ca ne spune si Mantuitorul: Luminatorul trupului este ochiul; deci, daca ochiul tau e curat, tot trupul tau va fi luminat; dar daca ochiul tau e rau, tot trupul tau va fi intunecat... (Matei 6, 22-23). 

Sunt numerosi crestini care, asemenea unui avion, au motor bun, aripi bune (se roaga, postesc, priveghiaza, se spovedesc, se impartasesc, fac milostenie...), dar directia este stricata si se prabusesc. Iar daca repara directia, adica vor face din mintea lor o fabrica de ganduri bune, avand ca temelie smerita cugetare, si gandurile rele le vor transforma in ganduri bune, atunci vor merge usor si sigur pe calea mantuirii.

Cu alte cuvinte daca rau gandesti, rau vorbesti si rau vei face. Pentru ca din minte, gandurile omenesti si diavolesti se pogoara in inima si-l fac pe om fiara. Gandul, vorba si fapta cea rea se intorc amplificate impotriva autorului lor. Iar daca gandesti bine, de bine vei vorbi si bine vei face. Pentru ca din minte, gandurile bune omenesti si ingeresti se pogoara in inima si-l fac pe crestin inger. Insusi Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: Omul bun din visteria cea buna a inimii sale scoate ce este bun; iar omul rau, din visteria cea rea a inimii sale scoate ce este rau. Ca din prisosul inimii ii graieste gura (Luca 6, 45).

Toata lucrarea duhovniceasca o face mintea impreuna cu inima. Mintea este emitatorul, iar inima receptorul. Pe oricare frecventa introci emitatorul, pe aceiasi frecventa va lucra si receptorul. Daca mintea lucreaza lumeste, trimite inimii semnale lumesti; daca lucreaza duhovniceste, inima se induioseaza si sufera duhovniceste. (Sf. Paisie Aghioritul) 

Asadar pentru a-si face randuiala in viata, omul trebuie sa-si faca mai intai ordine in mintea sa, printr-o neobosita cautare a gandurilor smerite, iar inima se va curatii cand prin minte nu vom mai ingadui sa treaca gandurile cele rele. Aceasta este o cale de rastignire a mintii, care o robeste voii lui Dumnezeu. Si, atunci, cand primeste sa se rastigneasca, mintea coboara in inima si omul traieste nebunia Crucii ca pe intelepciunea si puterea lui Dumnezeu.

Lumea nu vede decat nebunie in Crucea lui Hristos, dar cel ce a gustat din mantuirea pe care Crucea lui Hristos a adus-o pe pamant cunoaste ca intelepciunea lui Dumnezeu este mai presus de toata intelepciunea si ca intelepciunea si puterea lui Dumnezeu pot sa-l mantuiasca pe om. Daca mintea omului, care a fost pangarita de caderea lui Lucifer, nu se leapada de intelegerea ei fireasca si nu primeste nebunia Crucii, nu va fi in stare sa se smereasca pe sine si sa purceada in calatoria catre cele de jos.

Veacuri si veacuri de pacat au nascut o prapastie despartitoare intre om si Dumnezeu, si numai Crucea lui Hristos poate sa faca punte peste aceasta. Nu trebuie sa ne lasam furati de intelepciunea si puterea celor ce sunt in afara Bisericii. Noi suntem chemati sa fim prieteni ai Crucii pentru ca pentru noi Crucea lui Hristos este putera si intelepciunea lui Dumnezeu care ne mantuieste (cf. 1 Co.  1, 18 ["Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu"]). Dar aceasta intelepciune si putre nu au nimic de-a face cu setea de putere si felul de a fi al acestei lumi. In lumea aceasta puterea se dobandeste prin violenta si asuprirea celorlalti. De aceea oamenii lumesti nu pot sa inteleaga cum se poate vorbi despre Crucea ca fiind puterea lui Dumnezeu: ce putere poate fi intr-o moarte de ocara cum este moartea pe cruce? Insa moartea pe Cruce a Domnului fiind de buna voie si fara pacat, Crucea Sa a devenit o osandire a tuturor celorlalte cruci pe care raul le mestesugeste cu consimtamantul voii libere a omului. Asadar adevarata putere a Crucii sta in smerenia si dragostea jertfelnica de Sine a lui Dumnezeu.

Fugind de cruce, omul fuge de propria-i mantuire caci mantuirea lui se savarseste tocmai prin cruce si prin moarte. La luarea crucii ne chema Mantuitorului nostru, Care ne spune: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Marcu 8, 34-36)

Credinta in Evanghelie naste in noi dorinta de a implini cuvantul lui Hristos, a-l cerceta, si a-i dovedi Adevarul viu. Cercetarea Sfintelor Scripturi, se dovedeste a fi o cale de rastignire a mintii caci aceasta smereste cugetul omului, de vreme ce cuvintele Scripturii purced de la Duhul cel smerit al lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu, cand este citit mereu, lasa in noi amprenta Duhului care l-a izvorat, si aceasta face sa creasca harul lui Dumnezeu in noi. Cand aceste cuvinte se salasluiesc din belsug in inima credinciosului, atunci mintea lui incepe sa se asemene Mintii lui Dumnezeu.

Omul isi implineste adevarata menire, cea harazita de Dumnezeu mai inainte de toti vecii, prin pazirea poruncilor Ziditorului sau. Insa aceasta implinire presupune intoarcerea mintii in inima si redobandirea întregiei dintr-nceput. Pazind poruncile, omul va face voia Domnului, si mintea ii va fi rastignita, ca sa se nasca in el un cuget nou - cugetul lui Hristos.

In rai, Adam a trait la masura poruncilor dumnezeiesti, dar numai atata vreme cat a facut ascultare si nu a mancat din pomul cunoasterii binelui si raului. Starea omului in rai era astfel incat in sufletul lui nu cunostea nici dezbinare, nici lupta launtrica, ci isi indrepta neincetat puterea fireasca a mintii, cu care il inzestrase Ziditorul sau, spre Domnul, si desfatarea sa intru slava lui Dumnezeu nu cunostea margini.

Rastignirea mintii prin pazirea poruncilor este o sarcina foarte grea pentru omul modern, care respira si cultiva un duh de autonomie agresiva. Duhul lumii acesteia se vadeste prin mandrie, nerecunostinta si neascultare, "pofta trupului si pofta ochilor" (1 In. 2, 16), sete de putere si dorinta de stapanire asupra celorlalti, de manipulare a lor, si deci, printr-o infricosatoare lipsa de dragoste, un puternic spirit competitiv si o crunta lupta pentru supravietuire. Lumea noastra moderna pare cufundata intr-o aproape desavarsita uitare de Dumnezeu. Trebuie sa dispretuim modelele acestei lumi, buna ei parere de sine si sa nu ne lasam inselati de gandul ca am putea impaca iubirea de Dumnezeu cu iubirea acestei lumi.

Logica egocentrica a vremii noastre este de fapt o "fundatura" atat din punct de vedere social, cat si din punctul de vedere al vietii personale a omului. Rastignirea mintii isi vadeste insemnatatea mai ales in ziua de azi, pentru ca ea are putere sa tamaduiasca egocentrismul omului contemporan.

Tainele si slujbele Bisericii ne ajuta sa intelegem si sa patrundem tot mai adanc in taina Crucii si Invierii lui Hristos. La Botez, credinciosul moare pacatului si lumii acesteia, ridicandu-se la "innoirea vietii" (Rom. 6, 4), potrivit duhului poruncilor dumnezeiesti. Crucea ne deschide calea catre taina vietii dumnezeiesti, iar Sfanta Impartasanie ne reinnoieste legamantul Crucii: tot cel ce se impartaseste din de-viata-datatorul Trup si Sange al lui Hristos ar trebui sa moarta siesi si sa vieze numai lui Dumnezeu. Asumarea de bunavoie a mortii prin credinta si pocainta este cea mai buna pregatire pentru Sfanta Impartasanie, in care omul Ii daruieste toata viata lui Dumnezeu, primind in schimbul existentei sale vremelnice si stricacioase viata dumnezeiasca cea nestricacioasa. Toate randuielile pe care Sfanta noastra Biserica ni le pune inainte nu au decat un rost, si anume de a dezvalui "adancul inimii", centrul ipostasului uman, locul  in care Se salasluieste prin Botez, Hristos Domnul si Duhul Sfant.

Dar, rastignirea mintii se infaptuieste mai cu seama prin ascultare - o virtute de capatai in monahism, prin care mintea se goleste de toata grijea cea lumeasca pentru ca omul sa fie slobod a-si indrepta toata atentia spre intalnirea cu Domnul. Aceasta duce la cunoasterea voii lui Dumnezeu si la dobandirea cugetului lui Hristos. Pentru ca ascultarea presupune dependenta de o alta persoana, ea naste smerenia care, la randul ei, intareste inima. Cugetul cel firesc este rastignit, iar adancul inimii iese la iveala, gata sa primeasca darul Duhului Sfant. Acest duh de ascultare merge impotriva curentului duhului afirmarii de sine si competivitatii agresive al lumii acesteia. 

Virtutea ascultarii nu trebuie confundata, insa, cu disciplina. Disciplina este proprie omului cazut, supus stricaciunii, dar "ce este nascut din trup, trup este" si "nu foloseste la nimic". Impunerea din afara a disciplinei duce la inegalitate, nedreptate si dezbinare, si se insoteste de o anumita raceala a inimii atat a celui care impune disciplina, cat si a celui care se supune ei. Ascultarea, insa, presupune o relatie intemeiata pe rugaciune. In ascultare nu este nicio urma de cruzime. Disciplina presupune respectarea unor forme pur exterioare si a unui fel de a gandi pur omenesc, in vreme ce ascultarea cauta in inima instiintare de la Dumnezeu si este acea înţelegere a voii lui Dumnezeu în care trebuie să intri. Disciplina le ingaduie celor puternici sa-si mentina stapanirea supra celorlalti, iar cei slabi sunt dati pierzarii. Calea ascultarii, insa face ca fiecare credincios, oricat ar parea el de "neinsemnat", sa se uneasca in chip desavarsit cu Trupul lui Hristos. 


Coborarea mintii in inima

Piedici ale coborarii mintii in inima

Parintii pustiei ne invata ca imprastierea mintii plasmuieste inchipuiri care se vadesc a fi piedici in calea rugaciunii inimii. Inima este tronul lui Dumnezeu, pe care, insa, diavolul l-a luat in stapanirea lui prin inselare. De aceea, toata stradania noastra, toate puterile noastre sufletesti trebuie sa se indrepte spre alungarea pizmasului, recucerirea inimii si statornicirea mintii inlauntrul ei. Daca, cu ajutorul lui Dumnezei, vrajmasul a fost izgonit din inima, nu-i mai ramane alta cale decat sa ne razboiasca din afara. Astfel, preocuparea neincetata a celor ce cauta adevarata rugaciune este de a-si struni mintea, de a o pogorî si inchide in inima, in timp ce grairea in desert, grijile lumesti si, in general, aplecarea catre orice lucru pamantesc devin o piedica.  Sf. Ignatie Briancianinov ne spune ca "mintea se intuneca prin intrebuintarea fara masura a mancarii, a bauturii si a somnului, a vorbei indelungate, prin distractii si ingrijorari fata de lucrurile acestei lumi."

Iubirea de sine se dovedeste a fi o mare piedica, ce nu-i ingaduie mintii sa se reintoarca in inima si sa se statorniceasca in adancul ei. Iubirea de sine naste in om slava desarta care il impiedica sa se smereasca pe sine si sa creada in Hristos. Slava desarta intuneca inima, o impietreste si o umple de sinele cel patimas, nelasand loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru aproapele. Omul nu mai este in stare sa intre intr-o relatie datatoare de viata cu Dumnezeu si se lipseste de bucuria comuniunii cu semenii sai.

Tamaduirea

Strapungerea inimii si pocainta sunt cele mai bune leacuri pentru tamaduirea omului. Omul care nu a aflat pocainta isi are toate puterile sale firesti indreptate catre tarana din care a fost zamislit, inima ii este impietrita iar mintea imprastiata si cu totul alipita de lumea zidita. Simte inlauntrul lui un gol pe care nimic nu-l poate umple, iar scopul venirii sale pe lume ramne neimplinit caci se indreapta spre prapastia nefiintei. Dar daca se pocaieste si se marturiseste cu smerenie, va afla o inima zdrobita. Zdrobirea inimii ii pricinuieste o durere profunda pentru ca acuma i se dezvaluie toata uraciunea caderii omului. Insa aceasta durere si rusinea care insoteste recunoasterea pacatului ara pamantul nelucrat al inimii, dezradacinand patimile de ocara. Puterile sufletului afla acum tamaduire si se unesc pentru a implini porunca de a-L iubi pe Dumnezeu si a I se inchina in duh si adevar.

Strapungera inimii aduna atentia mintii, iar zdrobirea inimii ii alunga din minte toate gandurile rele. Neindoielnic, inima infranta si smerita va fi cercetata de har, iar mintea va cobori in chip firesc in inima si se va uni cu ea. Prin harul Duhului Sfant, strapungerea si zdrobirea inimii ii sunt indeajuns crestinului pentru a birui toate duhurile rautatii

Adevarata pocainta este, de fapt, un dar de la Dumnezeu, un dar atotcuprinzator pentru ca in ea se aduna toate virtutile. Pocaindu-ne, primim inca o data "suflarea de viata" a Domnului, tocmai acea suflare prin care omul a fost zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Prin pocainta omul dobandeste o dreapta judecata si o dreapta intelegere, pentru ca ea il slobozeste de felul omenesc de a cugeta, care este uraciune inaintea lui Dumnezeu, si ii deschide inainte o perspectiva dumnezeiasca.

Imboldul spre o pocainta adanca vine fie din constientizarea pacatoseniei noastre, fie din simtamantul ca nu suntem in stare sa ne ridicam la masura chemarii lui Dumnezeu. Cand ne pocaim, ne intoarcem cu toata fiinta catre Dumnezeu, desi suntem coplesiti de durere. La inceput durerea aceasta este amara, caci purtam in noi ranile pacatului, dar odata ce ni se tamaduiesc ranile, pocainta devine dulce. Un sfant spunea ca mierea este dulce limbii, dar daca limba are vreo rana, in loc sa simta dulceata, va simti durere. La fel se intampla si cu pocainta. Cand ne vedem propria saracie, ne tanguim din pricina ei pana cand tanguirea noastra se preface in lacrimi de iubire pentru acest minunat Dumnezeu al nostru. Cu cat va fi mai adanca pocainta, cu atat mai mare va fi ravna inimii si mai temeinica statornicirea mintii in inima.

Desi durerea pocaintei este cea care inlesneste cel mai mult coborarea mintii in inima, ne putem folosi de orice durere care ne incerca in aceasta viata, cata vreme o primim cu deplina incredere in pronia lui Dumnezeu. Suferința este limbajul comun al omenirii si este întotdeauna foarte benefică dacă o primim cum trebuie. Dacă facem din durerea suferinței energie pentru convorbirea noastră cu Dumnezeu, atunci suferința devine foarte prețioasă. Boala, prigoana, saracia sau oricare alta suferinta se pot preface in energie care deschide calea catre inima. Atunci când suferim pe nedrept, durerea acestei suferințe este de mare preț înaintea lui Dumnezeu și poate să susțină dialogul nostru cu Domnul, de la Care vom primi vindecare.

Daca plansul nostru este de natura sufleteasca ne vom vesteji si vom stinge in noi orice licarire de viata. Insa daca plansul nostru este unul duhovnicesc, nu doar ca nu vom suferi nicio vatamare, ci ne vom afla si reinnoire. E posibil ca omul sa sufere in toate planurile fiintei sale, insa aceste suferinte nu-l distrug, caci ele sunt duhovnicesti. Si pentru ca aceste suferinte sunt urmarea raspunsului omului la porunca dumnezeiaca, ele se insotesc in chip minunat de o mangaiere nestricacioasa care da viata inimii si avant mintii. Si cand suferintele lui ajung la o anumita masura, ele il conving pe Dumnezeu sa-i daruiasca slugii Sale risipitoare focul Iubirii Parintesti si bogatiile cuvenite unui fiu. Dupa cum spune Parintele Sofronie, coborarea mintii in inima nu se poate savarsi fara suferinta, insa praznicul iubirii dumnezeiesti care are loc in inima face ca "patimirile vremii de acum" (Rom. 8, 18) sa para mici si neinsemnate.

Mintea s-a intors acum in inima si Dumnezeu vegheaza asupra ei. Ea se cufunda in vapaia inimii, curatindu-se prin botezul focului pe care Domnul l-a adus pe pamant (cf. ["El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc"] Luca 3, 16; ["Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!"]12, 49). Si cand mintea se curateste desavarsit, ea devine precum fulgerul si este gata sa patrunda in adancul inimii, locul cel tainic de nuntire cu Dumnezeu. 

Descoperirea inimii duhovnicesti este de fapt inceputul mantuirii omului si echivaleaza cu descoperirea persoanei, deoarece persoana poarta in sine asemanarea cu Dumnezeu. Atunci, credinciosul, pe masura ce se descopera pe sine ca persoana constienta de libertatea sa plina de slava, priveste cu uimire cum i se deschid inainte adancuri ale fiintei pana atunci necunoscute, atunci el se cunoaste ca persoana, descopera omul cel tainic al inimii.

Bibliografie:

  • Omul cel tainic al inimii (1 Petru 3, 4) Arhim. Zaharia Zaharou, Ed. Basilica, Buc. 2014
  • Rascumparand vremea (Efeseni 5, 16), Arhim. Zaharia Zaharou, Ed. Renasterea, 2014

7 feb. 2015

Despre hirotonia intru diacon, preot si episcop si despre cantaretul si paraclisierul bisericesc


Lumea Credintei, anul VII, nr. 2 (67) februarie 2009

 Hirotonirea întru episcop (1)


Simbolistica

Episcopul, ierarhul sau arhiereul este cea mai înaltă treaptă a clerului. Episcopii au moştenit drepturile şi puterile prin succesiunea neîntreruptă a hirotoniei de la Sf. Apostoli, ai căror urmaşi direcţi sunt. Episcopii slujesc în locul şi ca imagine vie a lui Hristos în Biserică. Cuvântul „episcop" vine din gr. Επίσκοπος sau episkopos (in lat. episcopus) şi înseamnă „supraveghetor", cel ce are grijă de turma lui Hristos

Un episcop eparhiot este responsabil peste toate parohiile dintr-o regiune administrativă, întreaga autoritate sacramentală şi bisericească a clericilor dintr-o eparhie (preoţi, diaconi, ipodiaconi, citeţi etc.) vine de la episcopul lor. De aceea el este pomenit la fiecare slujbă şi niciuna din sfintele slujbe nu poate fi săvârşită în afara harului şi binecuvântării episcopului. Sfântul Ignatie Teoforul merge până acolo încât spune că 
"cine lucrează fără episcop, împlineşte lucrarea diavolului".

Treptele episcopatului

Funcţiunile administrative sau onorifice pe care le poate avea un episcop sunt: arhiereu vicar, episcop vicar, episcop titular, arhiepiscop, mitropolit, patriarh şi patriarh ecumenic.

Din punct de vedere liturgic, toţi arhiereii sunt absolut egali ca putere harismatică sau sacramentală, indiferent de funcţiunile administrative sau onorifice pe care le pot avea.

Puterea şi drepturile episcopului

  • are dreptul şi puterea de a săvârşi deplin toate sfintele slujbe şi toate lucrările sfinte ale cultului, fără nici o excepţie;
  • are dreptul de a transmite harul prin hirotonie, fie unui nou arhiereu prin conlucrare cu alţi episcopi („episcopul se hirotoneşte de doi sau trei episcopi"), fie preoţilor sau diaconilor;
  • are puterea de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir prin conlucrare cu ceilalţi episcopi;
  • are puterea de a sfinţi bisericile şi antimisele;
  • are puterea de a săvârşi toate hirotesiile (duhovnic, egumen, protoiereu, ipodiacon etc.)
  • are dreptul de a fi înainte-stătător sau protos (cel dintâi în slujire) la oricare slujbă la care ia parte, indiferent dacă slujeşte sau nu (binecuvântarea "Pace tuturor" se rosteşte numai de episcop);
  • are dreptul de a supraveghea săvârşirea corectă a cultului.

Condiţiile pentru hirotonia episcopului
  • să fie creştin ortodox;
  • să fie fost tuns monah;
  • să fie fost hirotonit preot;
  • să aibă recomandarea duhovnicului;
  • nu aibă impedimente canonice;
  • nu fie impus de puterea politică;
  • să fie ales de Sinod Sinod;
  • nu fie mason;
  • nu aibă reputaţie proastă;
  • nu se fi lepădat de credinţa ortodoxă;
  • în cazul unui preot de mir, acesta poate fi hirotonit episcop dacă este văduv şi primeşte tunderea în monahism;
  • ca preot să nu fi încălcat canoanele Bisericii;
  • nu fi fost dovedit pentru risipirea averii bisericii care i-a fost încredinţată. 
Interdicţiile şi limitările episcopului
  • nu are voie să hirotonească în schimbul oricărui fel de răsplată (bani, favoruri, cadouri etc.);
  • nu are voie să hirotonească un cleric fără să precizeze biserica pe seama căreia se hirotoneşte;
  • nu are voie să hirotonească decât în eparhia sa;
  • nu are voie să slujească în altă eparhie decât cu binecuvântarea şi invitaţia episcopului eparhiot;
  • nu are voie să ia decizii cu privire la dogmă, canoane sau rânduială liturgică decât împreună cu ceilalţi membri ai Sfântul Sinod;
  • nu are voie să înstrăineze din averea Bisericii;
  • nu poate lăsa prin testament averea Bisericii rudelor sale;
  • nu are voie să primească demnităţi şi funcţii politice sau administrative laice;
  • nu are voie să slujească cu eretici sau schismatici, sub pedeapsa caterisirii.
***

Lumea Credintei, anul VII, nr. 3 (68) martie 2009

Hirotonirea întru episcop (2)


Hirotonirea întru episcop se sprijină pe Canonul 1 Apostolic, care spune ca acesta să fie hirotonit de 2 sau 3 episcopi. Astfel hirotonia episcopului se face de către mitropolit sau, în lipsa lui, de către episcopii delegaţi ai Sinodului Mitropoliei din care face parte eparhia respectivă. 

Slujba de hirotonie întru episcop se compune din două părţi: ipopsifierea, adică chemarea candidatului (ipopsifiu) ia treapta arhieriei şi hirotonia propriu-zisă.

În seara din ajunul hirotoniei se face slujba de ipopsifiere. După vecernie, ipopsifiul (cel chemat la arhierie), însoţit de doi arhierei, săvârşeşte rânduiala chemării. După binecuvântare şi rugăciunile începătoare, se cântă troparele Pogorârii Sfântului Duh şi apoi se cădeşte de către ipopsifiu, după care, din uşile împărăteşti, acesta face o mărturisire de credinţă şi cere de la Dumnezeu să fie învrednicit
 „a păstra dumnezeiasca treaptă a Arhieriei curată şi neprihănită, până la suflarea cea mai de pe urmă, ca să poată da răspuns bun în ziua cea de apoi". 
Cei doi arhierei întocmesc un proces verbal în însăşi condica Sfântului Sinod prin care se constată chemarea ipopsifiului la treapta arhieriei. Cel chemat ia apoi binecuvântare de la mitropolit şi este dator să se pregătească pentru hirotonie: să se spovedească, să-şi petreacă noaptea în priveghere şi rugăciune către Dumnezeu.

Hirotonia propriu-zisa

Înainte de Sfânta Liturghie, ipopsifiul, ţinând în mâini Sfânta Evanghelie, se aduce de către doi diaconi între sfeşnicele împărăteşti. Având mărturisirea de credinţă aşezată în Sfânta Evanghelie, la întrebarea întâiului arhiereu: 
Şi ce crezi?",
 ipopsifiul, după ce deschide Sfânta Evanghelie, rosteşte cu glas mare mărturisirea de credinţă care cuprinde:

  • Crezul în întregime;
  • însuşirile Celor Trei Feţe ale necuprinsei Dumnezeiri pe larg;
  • cele despre înomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu Celui în ipostas şi câte firi dogmatizează în Unul şi Acelaşi Hristos Dumnezeu;
  • anatematizarea tuturor ereticilor şi mărturisirea Fecioarei Măria ca adevărat Născătoare de Dumnezeu
  • păzirea tuturor canoanelor de la cele şapte Sinoade ecumenice şi a celor locale;
  • păstrarea şi urmarea cu sfinţenie a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi;
  • păstrarea tradiţiilor Sfintei Biserici Ortodoxe.
După acesta, luând condeiul, semnează dedesubtul acestei mărturisiri. Apoi începe Sfânta Liturghie.

***

Lumea Credintei, anul VII, nr. 4 (69) aprilie 2009

Hirotonirea întru episcop (3)


Hirotonia se oficiază de cel puţin trei episcopi, arhiereul-protos fiind cel de care candidatul este dependent jurisdicţional.

După începerea Sfintei Liturghii, candidatul, îmbrăcat în veşminte preoţeşti, intră în altar unde slujeşte alături de ceilalţi clerici. După ce se cântă „Sfinte Dumnezeule...", iar arhiereii slujitori au rostit chemarea „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi..." cel chemat la treapta arhieriei vine în mijlocul bisericii unde face trei metanii mari. Doi preoţi, purtând dichero-tricherele îl iau, unul de o parte şi altul de cealaltă, şi îl conduc până la uşile împărăteşti, zicând alternativ: „Porunceşte, Porunciţi, Porunceşte, Preasfinţite Stăpâne, spre cel ce vi se aduce înainte spre a fi hirotonit arhiereu..."

Ajungând la uşile împărăteşti unde se află arhiereul protos, acesta îl binecuvintează de trei ori pe candidatul îngenuncheat. Apoi arhiereii cu dichero-tricherele în mâini îl iau pe candidat de mâini înconjurând Sfânta Masă de trei ori, candidatul sărutând cele patru colţuri ale Sfintei Mese. La fiecare înconjurare se cântă câte un tropar: „Sfinţilor mucenici...", „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule..." şi „Isaie dănţuieşte..."; după care candidatul face trei metanii în faţa Sfintei Mese. Apoi îngenunchează la colţul din dreapta al Sfintei Mese peste care îşi pune mâinile una peste alta şi îşi reazămă fruntea peste ele. Arhiereul-protos, binecuvântându-l pe cap pe candidat îi pune pe cap omoforul şi Sfânta Evanghelie deschisă cu faţa în jos şi împreună cu el şi ceilalţi doi arhierei pun mâinile lor drepte sub Evanghelie pe capul candidatului.

Se citeşte formula de consacrare: „Cu alegerea şi confirmarea...". Terminând aceasta face trei cruci pe capul candidatului şi toţi cei trei arhierei rostesc o rugăciune către Dumnezeude a fi învrednicit să ia jugul Evangheliei şi vrednicia arhierească" spre mântuirea poporului şi slava lui Dumnezeu. Se rosteşte o ectenie care cuprinde şi o rugăciune pentru noul hirotonit. In acest timp arhiereii se roagă încet: „Doamne Dumnezeul nostru, de vreme ce firea omului nu poate suferi fiinţa Dumnezeirii..." cerând ca să-l lumineze Dumnezeu cu harul Lui ca atât el cât şi sufletele încredinţate lui în viaţa aceasta să aibă parte de împărăţia lui Dumnezeu.

Noul hirotonit este condus prin uşile împărăteşti de arhierei iar protosul, dându-i succesiv: sacosul, omoforul, engolpionul, crucea şi mitra întreabă de fiecare dată poporul credincios: „Vrednic este?" La aceasta poporul întăreşte cu cuvântul său vrednicia noului hirotonit, zicând cu glas mare: „Vrednic este!" Primind apoi dichero-tricherele noul hirotonit binecuvintează poporul care-i cântă „întru mulţi ani, Stăpâne." După ce primeşte cuvenitele felicitări, se continuă Sfânta Liturghie, iar locul cel dintâi îl are noul hirotonit.

După terminarea Sfintei Liturghii se iese în mijlocul bisericii, iar protosul care a oficiat hirotonia îl îmbarcă cu mantia pe noul arhiereu, îl aşază în scaun şi, dându-i în mână cârja arheierească, îi zice: 
Primeşte cârja aceasta, ca să păstoreşti turma lui Hristos cea încredinţată ţie şi celor ascultători să le fie toiag de sprijin şi întărire, iar celor neascultători şi nestatornici, toiag de deşteptare şi îndreptare".

***


Lumea Credintei, anul VII, nr. 1 (66) ianuarie 2009

Hirotonirea întru preot


Simbolistica

Preoţia sau hirotonia întru preot este Taina prin care diaconii, prin punerea mâinilor şi rugăciunea arhiereului, primesc puterea de a săvârşi Sfintele Taine (exceptând Taina Hirotoniei rezervată exclusiv episcopului), diferite slujbe bisericeşti, puterea de a propovădui cuvântul mântuirii şi de călăuzi credincioşii către împărăţia Cerurilor.

Prezbiter (preot) vine din limba greacă - presbyteros şi înseamnă „om în vârstă", „cineva venerat" sau superior", „căpetenie", „strămoş".

Felurile Preoţiei 

In Vechiul Testament preoţii proveneau numai din seminţia lui Aaron.

In vremea Noului Testament, preoţia este de două feluri: una pe care o primeşte fiecare creştin la botez şi cea de a doua care se dă prin hirotonie.

Prima este cea duhovnicească sau obştească după mărturia Sfântului Apostol Petru, care spune: 
Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor al său dobândit ca să vestiţi în afară virtuţile Celui Care v-a chemat din întuneric la minunata Lui lumină" (I Petru 2,9). 
Din aceasta reiese că fiecare creştin este dator să vestească în lume cuvântul despre învăţătura şi faptele minunate ale Domnului Iisus Hristos şi să strălucească între cei necredincioşi cum străluceşte lumina în întuneric

Cea de a doua este preoţia propriu-zisă. Orice bărbat fără prihană, cunoscător al Sfintelor Scripturi şi având mărturia comunităţii credincioşilor poate fi hirotonit având ca îndemn cuvântul Sfântului Apostol Pavel: 
Nu fii nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, prin punerea mâinilor mai marilor preoţilor" (1 Timotei 4, 14).

Condiţiile pentru hirotonia întru preot

  • să fi fost mai întâi hirotonit diacon;
  • să nu fie divorţat;
  • dacă este necăsătorit să înţeleagă că, după hirotonie, nu se mai poate căsători;
  • să aibă recomandarea duhovnicului;
  • să nu aibă alte impedimente canonice;
  • să nu facă afaceri păgubitoare sufletului lui cât şi celorlalţi (de exemplu: comerţ, camătă, jocuri de noroc etc.);
  • să nu aibă reputaţie proastă
  • pentru hirotonia întru ieromonah este necesară recomandarea duhovnicului, a stareţului şi a consiliului duhovnicesc.

Rangurile preoţiei

Pentru preot rangurile sunt: sachelar, iconom, iconom stavrofor şi protoiereu, iar pentru ieromonah (preot călugăr) sunt: singhel, protosinghel şi arhimandrit. Biserica Ortodoxă Rusă acordă încă o distincţie: arhimandrit mitrofor.

Chiar hirotonit, preotul nu poate spovedi fără să aibă hirotesia întru duhovnic.

Veşminte

Specifice preotului sunt: epitrahilul, brâul şi felonul.  

Epitrahilul este de fapt orarul diaconesc trecut peste grumaz şi atârnând în jos. Cuvântul provine din limba greacă („epitrahilion") şi înseamnă „peste grumaz". Fără epitrahil preotul nu poate săvârşi nici o slujbă bisericească. El simbolizează puterea harului dumnezeiesc, care se pogoară asupra preotului, şi jugul slujirii lui Hristos. 

Brâul cu care se încinge preotul peste stihar simbolizează măreţia şi puterea cu care Hristos Se încinge ca împărat al întregii zidiri, dar semnifică şi datoria slujirii preoţeşti

Felonul (cuvântul provine din grecescul „felonion", care înseamnă „pelerină") sau sfita este un veşmânt asemănător cu o manta care se pune pe deasupra celorlalte veşminte. Ea simbolizează puterea cea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu.

În Postul Mare, în timpul săptămânii, preotul trebuie să slujească cu veşminte de culoare neagră, iar de Sfintele Paşti şi în Săptămâna Luminată, cu veşminte albe sau aurii.

***


Lumea Credintei, anul VI, nr. 12 (65) decembrie 2008

Hirotonia întru diacon


Simbolistica şi temeiul scripturistic

Hirotonia în general este Taina prin care cei anume pregătiţi primesc prin punerea mâinilor şi rugăciunea arhiereului, puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a sfinţi prin Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti şi de a conduce pe cei credincioşi la mântuire după cuvântul Mântuitorului: 
Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28, 29) 
şi 
Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi" (loan 20, 22-23). 
Prin Taina Hirotoniei se rânduiesc în Biserică în rândul clericilor trei trepte sau stări ale preoţiei în următoarea ordine ierarhică: diaconia, preoţia şi arhieria.

Cuvântul diacon semnifică în limba greacă ajutor. Diaconul apare prima dată în Faptele Apostolilor capitolul 6. Diaconii aveau obligaţia de a sluji la mesele de obşte, înlocuind pe Sfinţii Apostoli. Ulterior, rolul lor a rămas în biserică de ajutători ai preoţilor şi ai episcopilor la săvârşirea Sfintelor Slujbe.

Condiţiile hirotoniei întru diacon

Pentru a fi hirotonit diacon, candidatul este mai întâi hirotesit citeţ şi apoi ipodiacon. Hirotesia este binecuvântarea prin care se acordă îngăduinţa de a săvârşi anumite servicii religoase (citirea la strană şi a Apostolului pentru citeţ, ieşirea cu lumânarea la Vohod şi aducerea vasului cu apă şi a ştergarului pentru spălarea mâinilor de către arhiereu în cazul ipodiaconului etc).

Diaconul se hirotoneşte în cadrul Sfintei Liturghii, după Axion. Nu poate fi hirotonit decât un singur diacon la o Sfântă Liturghie şi, pentru că momentul hirotoniei întru preot este anterior, niciodată diaconul proaspăt hirotonit nu poate fi hirotonit preot în cursul aceleaşi Sfinte Liturghii.

Alte condiţii ale hirotoniei întru diacon:

  • să fie botezat ortodox;
  • soţia sa să fie ortodoxă;
  • să fi fost fecior la săvârşirea cununiei;
  • să se fi căsătorit cu o fecioară;
  • să aibă dezlegare de la duhovnic;
  • să nu aibă alte impedimente canonice (divorţat, recăsătorit, vinovat de ucidere sau tâlhărie, stăpânit de patima beţiei şi a jocurilor de noroc etc);
  • să fie îndeobşte cunoscut ca un om evlavios şi bun creştin.

Monahii se hirotonesc întru ierodiaconi şi pentru hirotonia lor este necesară recomandarea duhovnicului, a stareţului şi a consiliului duhovnicesc al mănăstirii respective.

Rangurile diaconiei

Rangurile administrative ale diaconiei sunt protodiacon şi arhidiacon.

Veşmintele diaconilor

Veşmintele diaconilor sunt compuse din: stihar, orar şi mânecuţe pe care diaconul le îmbracă doar cu binecuvântarea preotului sau a episcopului

Stiharul este o tunică cu mâneci largi şi care atinge pământul. Ea aminteşte purtătorului de harul Sfantului Duh care îl acoperă ca o haină a bucuriei şi a mântuirii

A doua piesă este orarul, adică o fâşie îngustă de material ce se înfăşoară în jurul corpului, peste umărul drept. Fără de orar diaconul nu poate sluji niciodată

A treia piesă sunt mânecuţele, care îi aduc aminte slujitorului că nu slujeşte prin propria putere, ci cu ajutorul lui Dumnezeu.

***


Lumea Credintei, anul VII, nr. 7 (72) iulie 2009

Cântăreţul bisericesc


Cântăreţul bisericesc, cunoscut şi sub numele de dascăl, ţârcovnic, psalt, cantor sau citeţ, aducând jertfa roadă buzelor, asigură răspunsurile stranii, cântând sau citind acele pasaje din slujbele bisericeşti rânduite după tipic.

Cine poate fi

După cuvântul Apostolului, orice creştin este dator să-L laude pe Domnul şi să-I cânte în inima lui psalmi şi cântări duhovniceşti, în toată vremea mulţumind (Efeseni 5, 19). Pentru a evita însă neorânduiala, citeţul sau psaltul se hirotesesc de către episcop, căci nu oricui îi este îngăduit să citească sau să cânte în biserică. (Canonul 15 Laodiceea)

Cântăreţ bisericesc poate fi aşadar numai bărbatul care s-a desăvârşit în timp în meşteşugul viersuirii imnelor, psalmilor şi laudelor pe cele opt glasuri bisericeşti şi care îşi închină cugetele sale Făcătorului, râvnind a-L lăuda pe Dumnezeu. Femeile însă nu au voie să cânte în biserică (afară numai maicile în mănăstirile lor) (I Corinteni 14, 34).

Cântăreţii stau în naosul bisericii, de obicei în absida dreaptă sau în ambele abside, mai nou în cafas - un „balcon" construit în partea dinspre apus a bisericii - împrejurul unei străni pe care se află cărţile şi partiturile după care cântă sau citesc.

Scurt istoric

Sfântul Prooroc şi împărat David este primul om care a alcătuit imne cântate lui Dumnezeu, numite „psalmi" după instrumentul care îl acompania la cântarea lor: psaltirea (un fel de liră). De aici derivă în Biserică denumirea de „muzică psaltică" şi „psalt" pentru cel care cântă Domnului. Aşa cum ne relatează Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, apostolii au cântat psalmi chiar la Cina cea de Taină (Matei 26, 30).

In primele veacuri creştine toţi credincioşii cântau în biserică psalmii şi cântări.

După încetarea prigoanei, în epoca bizantină, rolul psalţilor a crescut foarte mult, apărând chiar o ierarhizare a lor (protopsalt etc). Cei mai renumiţi imnografi sau alcătuitori de cântări şi imne bisericeşti au fost: Sfântul Efrem Sirul, supranumit „alăuta Duhului Sfânt" de la care ne-au rămas aproape o mie de laude şi imne, Sfinţii Melozi Roman şi Cosma, Sfântul Ioan Cucuzel şi, nu în ultimul rând, Sfântul Ioan Damaschin, de la care avem cele opt glasuri după care se cântă toate cântările din biserică.

Obligaţiile cântăreţului

  • să se străduiască să cânte frumos şi cu evlavie, căci cântă înaintea lui Dumnezeu însuşi, a sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor Lui;
  • să nu cânte fals, prea tare sau prea încet, pe nas sau strident, prea în grabă sau prea pe larg;
  • să nu cânte cântări sau melodii care nu au fost statornicite de Sfinţii Părinţi pentru slujbe;
  • să nu folosească în biserică instrumente muzicale sau electronice (vezi canonul 75 Sinodul VI etc.)
  • să citească cu atenţie şi clar, fără greşeli, nescurtând sau adăugând de la sine nimic din textele de slujbă;
  • să cunoască şi să respecte tipicul bisericesc;
  • să asculte de slujitorii Sfântului Altar;
  • să ducă o viaţă curată, exemplu moral pentru ceilalţi credincioşi;
  • să fie liniştit şi împăcat cu toţi;
  • să nu vorbească sau să se certe la strană;
  • să pregătească din vreme cărţile pentru slujbă.

***


Lumea Credintei, anul VII, nr. 6 (71) iunie 2009

Paraclisierul


Paraclisierul e bărbatul însărcinat cu ordinea şi curăţenia bisericii, a curţii acesteia, a clopotniţei etc, îndeplinind şi activităţi neclericale necesare oficierii cultului. Prin excepţie, în mănăstirile de maici această ascultare o are o maică.

Paraclisier" (paracliser, ţârcovnic) vine din grecescul „para-(e)clisiarh, "cel de pe lângă biserică". In vechime şi în mănăstiri sarcinile paraclisierului erau împărţite mai multor persoane: aprinzător de candele, canonarh, clopotar, deşteptător şi de paraclisierul propriu-zis, cu ascultare în Sfântul Altar.

Alegerea paraclisierului

La biserica de parohie, paraclisierul se alege dintre credincioşii mai în vârstă şi care au timpul necesar să se ocupe de îngrijirea bisericii. El trebuie ales de preot dintre cei chibzuiţi şi blânzi, cu o familie model pentru parohieni.

Datoriile paraclisierului

  • să facă trei metanii când intră prima dată în zi în Sf. Altar şi când pleacă la sfârşit, însă fără a săruta Sf. Masă;
  • să facă curăţenie în biserică în fiecare săptămână cel puţin o dată, iar gunoiul să-l ardă într-un loc special amenajat lângă biserică;
  • să aprindă candelele şi lumânările la începutul slujbei şi să le vegheze cu multă grijă şi evlavie; 
  • să se îngrijească permanent ca lumina să fie potrivită, fără să scoată fum, iar feştila să fie în mijlocul candelei, ca să nu crape paharul;
  • să menţină candelele curate, spălându-le ori de câte ori e nevoie şi aruncând restul de ulei întro groapă special amenajată lângă biserică;
  • să se îngrijească de încălzirea bisericii;
  • să aibă prosoape curate pentru curăţatul icoanelor, catapeteasmei, strănilor, tetrapoadelor, sfeşnicelor etc.
  • să cunoască rânduiala slujbei, pentru a da preotului cădelniţa aprinsă la vreme, a fi pregătit să iasă cu lumânarea la vohoade, a aşeza analogul pentru citirea Evangheliei, a da apa caldă, a trage clopotele şi a bate toaca la momentele potrivite;
  • să taie prescurile rămase de la Proscomidie, spre a fi binecuvântate ca anafura;
  • să aibă o ţinută cuviincioasă şi el însuşi să fie curat.
Paraclisierul nu are voie:
  • să folosească la candele ulei rânced sau de proastă calitate, nici ulei sfinţit la St Maslu sau de la Litie;
  • să bârfească pe preot, smintind parohienii;
  • să bea sau să mănânce în Sf. Altar;
  • să aducă în Sf. Altar altceva în afară de ulei, prescuri, vin, lumânări, tămâie şi cărbune;
  • să se atingă de Sf. Masă sau să treacă prin faţa ei;
  • să schimbe acoperămintele de pe Sf. Masă (aceasta o face numai preotul)
  • să atingă sau să mute Sf. Potir, Sf Disc, Sf. Evanghelie, Sf. Antimis, linguriţa, copia etc;
  • să umble la Chivot sau să poarte Sf. Trup şi Sânge al Mântuitorului;
  • să se atingă de Proscomidiar sau de Darurile aduse în acest loc;
  • să stea în Sf. Altar fără de vreo trebuinţă;
  • să vorbească în timpul slujbei, deranjând preotul;
  • să mai intre în Altar dacă a făcut păcate grele: beţii, desfrânări etc.