10 apr. 2017

Patriarhia Româna a primit o părticică din moaștele Sfântului Antonie cel Mare, prin intermediul parohiei ortodoxe române "Toți Sfinții" din Grenoble


Patriarhia Româna a primit o părticică din moaștele Sfântului Antonie cel Mare, prin intermediul parohiei ortodoxe române "Toți Sfinții" din Grenoble, păstorită de Părintele Ioan Căpuțan. Episcopul catolic Guy de Kerimel a  înmânat acest dar duminică, 2 aprilie, după Vecernie, Înaltpreasfinţitului Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale.

In semn de mulțumire pentru darea în folosință a unui spațiu unde sunt ținute slujbe pentru comunitatea ortodoxă română din Grenoble, Părintele Ioan Căpuțan a organizat un pelerinaj  în România pentru episcopul catolic și membri ai diocezei catolice, însoțiți de IPS Iosif, unde au vizitat mănăstirile din Oltenia și s-au întâlnit cu Patriarhul Daniel. Impresionat de evlavia creștinilor ortodocși pentru sfintele moaște și de viața monahală din România, episcopul catolic a răspuns favorabil cererii de a ne încredința spre cinstire o părticică din moaștele Sfântului Antonie cel Mare, aflate în dioceza catolică încă din 1070, unde au fost aduse de la Constantinopol de către doi seniori din Dauphine.

Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif a mulțumit, în numele Patriarhului Daniel și al Bisericii Ortodoxe Române, pentru sfintele moaște primite în această Duminică a Sfintei Maria Egipteanca, și a ținut un cuvânt despre duminicile Postului Mare, evidențiind chipul iconic, transfigurat de pocăință al  Sfintei care s-a nevoit în pustia Egiptului. Totodată, Sfântul Antonie cel Mare a fost dat ca exemplu de viețuire ascetică în interiorul Bisericii, fiind un chip luminos al echilibrului credinței. 

In continuare redăm câteva notițe din cuvântul ierarhului român, spus cu aceasta ocazie:

Cuvântul IPS Iosif după Vecernie(*)


Duminicile Postului Mare


Suntem în cea de-a cincea Duminica a Postului Mare, a Sfintei Maria Egipteanca. Celelalte Duminici ale Postului sunt, în ordine inversă, Duminica Sfântului Ioan Scărarul, cel care scris "Scara", ale cărei 30 de trepte se termină cu dragostea, dragostea care deschide poarta Împărăției. 

Cea de-a treia Duminica a Postului, din mijlocul sau, este dedicata Sfintei Cruci. Spunem că crucea este tronul lui Dumnezeu dar și altarul Lui de jertfă. Pentru noi, de asemenea, crucea este cheia care deschide Împărăția și nu putem vedea Învierea lui Hristos decât prin cruce. Nu putem să mergem în viață fără cruce sau să o evităm.

Ce-a de-a doua duminică a Postului Mare este cea a Sfântului Grigorie Palama. În sec. XIII - XIV a fost un fel de dialog între Occident și Orient despre har. Ce este harul? Harul este creat sau necreat? Si, Sfântul Grigorie Palama a avut o contribuție remarcabilă în timpul său, arătând că harul divin izvorăște, emană din ființa lui Dumnezeu, iar noi suntem în comuniune cu Dumnezeu prin har asemenea razelor de soare care vin spre noi din soare.

Prima duminică din Postul Mare este Duminica Ortodoxiei, care își are originea în anul 843 după triumful Ortodoxiei față de toate ereziile, incluzând iconoclasmul. Si, deci, spunem că această Primă Duminică se întâlnește de o anume manieră cu Duminica Sfintei Maria Egipteanca, pentru că Sfânta Maria Egipteanca este icoana restaurată, icoana omului căzut în cele mai de jos, ale propilului infern, pe care Dumnezeu, prin pocăință, o restaurează, făcând din ea, ca și din fiecare dintre noi, propria icoana - pentru că noi suntem icoane ale lui Dumnezeu. 

Cea de-a cincea Duminica a Postului Mare este în cinstea Sfintei Maria Egipteanca, care este simbolul pocăinței. Dumnezeu poate să facă să revină din orice păcat pe orice om care se pocăiește. Orice ființă umană poate să ajungă la Dumnezeu prin pocăință. Vorbim de pocăință prin termenul metanoia care semnifică schimbarea completă a omului, întoarcerea totală spre Dumnezeu. Deci asumarea cuvântului Evangheliei, cuvântul lui Hristos în toată viața.

Viața Sfintei Maria Egipteanca


Viața Sfintei Maria  a fost scrisă de Sfântul Zosima în sec. al V-lea. El a fost cel care a descoperit-o pe Sfânta Maria Egipteanca în deșert. Era o femeie care trăia în desfrâu de la 12 ani, de când a ajuns în Alexandria. Si a trăit 17 ani în desfrânarea cea mai teribilă, de la 12 ani până la vârsta de 29 de ani, când aude că niște bărbați vor să plece să se închine la Sfânta Cruce, la Ierusalim. Ea era creștină, era botezată și vroia să venereze această Cruce. Astfel pleacă cu un vapor unde erau numai bărbați, plantând cu propriul ei trup transportul pe Marea Roșie. Si, când a ajuns la Ierusalim la Biserica Sfântului Mormânt, o mână invizibilă a împiedicat-o să intre înăuntru. Si ea înțelege că Maica Domnului, care avea o icoana la intrarea bisericii, nu o lasă să intre în biserică din cauza păcatelor sale. Si cade la pământ, și promite Maicii Domnului să-și schimbe complet viața, să se pocăiască și să plece în deșert dacă v-a reuși să intre și să se închine crucii Domnului. Deci intră, se spovedește, se împărtășește și pleacă imediat să facă pocăință, având doar trei pâini, pe care le primise de la cineva.

Timp de 47 ani ea trăiește în deșert și este întâlnită de Sfântul Zosima care ieșise din mănăstire pentru a practica asceza cea mai înaltă. Părinții Sfinți spun că în timpul Postului creștinul devine călugăr și călugărul devine anahoret, eremit, deci trăiește singur în deșert precum Domnul a trăit 40 de zile. Noi, ortodocșii, spunem că nu putem fi creștini fără să practicăm asceza. Deci, într-un fel sau altul, intrăm în Post dacă suntem creștini.

Si, Sfântul Zosima, ieșind în deșert regăsește această umbră de om, care mai rămăsese după ce trăise zeci de ani de zile în pustie, pe Sfânta Maria Egipteanca. Vorbește cu ea și o întreabă cum a ajuns acolo, iar ea ii povestește viața sa și, la sfârșit, îl roagă pe Sfântul Zosima, care era preot, să se roage pentru ea, păcătoasa, să se roage împreună. Atunci, rugându-se cu mâinile ridicate spre cer, după un timp, Sfântul Zosima obosește și se uita spre ea, văzând-o ridicată de la pământ, mai bine de un metru. A început să se înfricoșeze, știind că nu mai văzuse vreun sfânt în carne și oase, însă acum avea aceasta certitudine.

Revenind, în anul următor, în aceleași locuri unde o întâlnise pe Sfânta Maria Egipteanca, ii aduce Sfânta Împărtășanie și, mai apoi,  după ce revine încă o dată, o găsește moartă. O îngroapă cu ajutorul unui leu, care i-a săpat mormântul, căci pământul era foarte tare și nu era cu putință să facă asta singur.

Dar, Sfânta Maria Egipteanca reușise să-i spună cum s-a pocăit, și cum a reușit să dispară pofta trupului care a luptat-o încă 17 ani după ce venise în deșert, cum zi și noapte s-a rugat încontinuu. Se arunca cu fața la pământ când soarele era în fața ei, la răsărit, și se ruga până ce soarele ajungea din nou în fața ei, și atunci patima o lasă un pic. Dar, timp de 17 ani a trăit în desfrâu și încă 17 ani pofta trupului a mai luptat-o. Si Dumnezeu a eliberat-o din această patimă, însă ea a rămas cu conștiința că este păcătoasă, deși prin mila nesfârșită a Domnului a fost iertată. De aceea ea a rămas în Biserica noastră ca simbol al pocăinței, pentru ca nimeni să nu spună niciodată că mila lui Dumnezeu nu poate să covârșească păcatele cuiva. 

Avem în istorie multe exemple de mari păcătoși, chiar de criminali, care au ajuns să se pocăiască. Il avem pe celebrul Moise Etiopianul, un părinte al deșertului, călugăr ce a trăit în Africa și care era tălhar, dar care a convertit la rândul său, mulți tălhari. Si, în general, avem foarte multe exemple.

Astăzi, însă, am primit o părticică din moaștele Sfântului Antonie cel Mare de la dioceza catolică din Grenoble, și nu întâmplător se întâlnesc în această zi Sfântul Antonie cel Mare și Sfânta Maria Egipteanca. Sfânta Maria Egipteanca se năștea cu puțin înainte ca (344 d.Hr.) Sfântul Antonie cel Mare să plece din aceasta lume (356 d.Hr.). Si el a trăit aproape 40 de ani după ce creștinii au primit libertatea de a exersa credința lor.  

Sfântul Antonie cel Mare, chipul echilibrului și al luminii ascetice


Viața Sfântului Antonie cel Mare (251-356) a fost scrisă de Sfântul Atanasie din Alexandria (298-373), deși nu îl cunoștea foarte bine. Însă Biserica era foarte tulburată în epoca respectivă pentru că erau foarte mulți asceți peste tot, dar mai ales în Egipt, și exista tendința de diminuare a importantei Bisericii și de creștere a importanței ascetismului. In acest context, Sfântul Antonie cel Mare era, în privirea Sfântului Atanasie, un exemplu de viață ascetică în interiorul Bisericii, dar nu în opoziție cu Biserica. Si, Sfântul Atanasie vroia să arate că nu putem vorbi de Biserică fără dogma Bisericii, fără asceză în interiorul Bisericii, și fără ecleziologia Bisericii, ceea ce înseamnă rugăciune liturgică. Adică, fără Liturghie, fără asceză și fără dogmă, Biserica nu există. 

Sfântul Antonie cel Mare era acel chip extraordinar, luminos, al ascetului care a interiorizat crucea lui Hristos - nu-i punea pe alții pe cruce, ci se punea pe sine pe cruce -; a interiorizat asceza - nu-i punea pe alții să facă asceză ci el însuși făcea asceză; nu creștea importanța vieții monahale, impunând-o de o anume manieră, sau exagerându-i importanţa în detrimentul vieţii de familie și a procreării, ori să o defăimeze pe aceasta în vreun fel; nu punea înainte asceza față de viața comunitară. Nu putem face Sfânta Liturghie fără să ne împărtășim de Trupul și Sângele lui Hristos, din motive așa-zis ascetice. Însă, toate aceste curente aveau tendința să câștige în interiorul Bisericii, punând înainte asceza și minimizând viața liturgică, minimizând definirea credinței, dogma - mereu să mărturisim credința adevărată în Hristos, în Sfânta Treime și în Biserică!  
Așadar, Sfântul Antonie cel Mare a rămas până în ziua de astăzi chipul echilibrului și al luminii ascetice, care este interiorizată și trăită în mod personal și care nu vine deasupra Bisericii însăși, căci monahul este în comuniune cu episcopul și Biserica întreagă, iar Biserica, prin episcop, este în comuniune cu monahii. Nici unii fără alții, nici alții, monahii, fără Biserică și episcop. 

Deci, acest chip al echilibrului în Biserică este arătat prin cuvintele sale. De la Sfântul Antonie cel Mare ne vine răspunsul la întrebarea: "care este virtutea cea mai importantă pentru un creștin, pentru un călugăr?" Si, întrebând ucenicii săi, fiecare spunea, fie ca este dragostea, fie rugăciunea, fie răbdarea, fie postul, și tot așa. Iar el i-a ascultat pe toți și la sfârșit a spus: "virtutea cea mai mare, deasupra tuturor, este discernământul, pentru că dacă nu ai discernământ nu știi să iubești,  dacă nu ai discernământ nu știi să postești, dacă nu ai discernământ nu știi să te rogi". Deci, pentru aceasta, Sfântul Antonie a devenit în epoca sa, în privirea Sfântului Atanasie, chipul echilibrului credinței, prezenței ascetice în Biserică, o prezență luminoasă."

(*) Traducere din franceza după o înregistrare audio

Moaștele Sfântului Antonie cel Mare


Sfântul Antonie cel Mare a trecut la cele veșnice în anul 356 d. Hr. în deșertul de pe malul drept al Nilului iar ucenicii lui, precum le dăduse poruncă, înfășurându-l și îngropându-l, au ascuns trupul lui sub pământ. In anul 529 (561 după alte surse) moaștele sale sunt descoperite în urma unei revelații și transportate la Alexandria. Prin 670 (635 după alte surse), sub amenințarea invaziei arabe, sunt duse la Constantinopol, de unde în 1070 ajung în regiunea Dauphine din Franța, aduse de doi seniori veniți de la Ierusalim. Trupul său s-a păstrat până în zilele noastre la Abația Sfântul Antonie din Isere iar capul Sfântului Antonie fiind dus la Arles. Din acest an, 2017, Biserica Ortodoxa Româna se bucura de a fi în posesia unei părticele din moaștele celui care este considerat părintele monahismului.

Racla cu trupul Sf. Antonie cel Mare la Abația Sfantul Antonie din Isere
Racla cu capul Sf. Antonie cel Mare la Arles

Câteva fotografii de la eveniment





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu