Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide doi prieteni înfrățiți în viața pentru Hristos și în Hristos - Comemorare a martirilor și mărturisitorilor din temniţele comuniste

Duminică, 12 februarie 2017, parohia ortodoxă română "Toți Sfinții", din Grenoble, a continuat comemorarea "apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului", după ce în luna ianuarie a fost pomenit Părintele Arsenie Boca. 

Astfel, după Sfânta Liturghie, s-au făcut rugăciuni pentru pătimitorii gulagului românesc, care au trecut la cele veșnice în lunile ianuarie și februarie, printre care s-au numărat Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide, cărora le-a fost dedicată comemorarea din aceasta zi, precum și IPS Bartolomeu Anania (+ 31. 01. 2011), Monahul Atanasie Ștefănescu (+ 28.02.2008), Pr. Constantin Burduja (+ 25.01.2014) Pr. Grigore Băbuș (+7.02.2008), Pr. Ioan Sabău (+ 16.02.2009),  Pr. Vasile Vasilache (+ 06.01.2003), Preotul Marcu Dumitru (28.02.1999), Traian Marin (30.01.1987), Cicerone Ionițoiu (26. 01.2014), Dumitru Uță (+ 5.02.1980) dar și alți preoţi, călugări şi credincioşi ce s-au jertfit pentru păstrarea dreptei credinţe.

După agapa frățească, Corina, una dintre surorile parohiei noastre,  a  prezentat viața mărturisitoare a celor doi prieteni pătimitori pentru Hristos, Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide. După cuvântarea și proiecția unor diapozitive, care se regăsesc mai jos, au urmat discuții ce au scos în evidență necesitatea evocării vieții noilor martiri și mărturisitori români, precum și adăparea din cuvintele lor pline de Duh Sfânt, rod al experienţei lor martirice și predanie pentru o lume nouă.

Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide, doi prieteni înfrățiți în viața pentru Hristos și în Hristos

Valeriu Gafencu, cunoscut drept ”sfântul închisorilor”, și Ioan Ianolide supranumit, mai nou, ”deținutul profet”, au fost lămuriți ca aurul în topitoarele temnițelor comuniste, lăsându-ne moștenire un "Document pentru o lume nouă", un mare dar de la Dumnezeu care a fost făcut generațiilor viitoare, pentru rugăciunile şi suferinţa lor.

Familia

Amândoi se nasc la răscrucea unor vremi pline de tensiuni și de transformări sociale, între cele două războaie mondiale. Ioan Ianolide vede lumina zilei pe 27 ianuarie 1919 în comuna Dobrotești, județul Teleorman, fiind cel de-al doilea fiu al Aspasiei, o româncă credincioasă căsătorită cu macedoneanul Nicolache cu care, pe lângă Ioan, a mai avut doi copii, Petre și Maria.

Valeriu Gafencu se naște pe 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, Basarabia. Tatăl său, Vasile Gafencu, fiind deputat în Sfatul Tarii, a votat în 1918 Unirea cu România. După ocuparea Basarabiei de către bolșevici, în iunie 1940, a fost deportat în Siberia și a murit la scurt timp după aceea. Lui Valeriu ii revine așadar și sarcina de a se îngriji de restul familiei: mama, Elena, și cele trei surori: Valentina, Eleonora și Elisabeta.

Frăția de cruce

Credința în Dumnezeu și iubirea de neam nu îi vor lăsa indiferenți față de provocările veacului în care s-au născut, prin urmare, ca majoritatea tinerilor cu idealuri înalte din perioada interbelică, intră în Frățiile de Cruce, organizație de tineret din cadrul Mișcării Legionare. Ioan Ianolide mărturisește, legat de acea perioadă: ”Noi eram tineri, visători şi fără experienţă politică, dar ne iubeam neamul în valorile sale măreţe şi ţara în hotarele sale naturale şi prin urmare eram în conflict cu toţi duşmanii din afară şi din interior".

Studii

Între timp, amândoi urmează cursurile facultății de drept, Valeriu la Iași iar Ioan la București. Nu vor avea răgazul să-și termine studiile căci după controversata ”rebeliune legionară” din ianuarie 1941, mareșalul Antonescu înlătură pe legionari de la guvernare și scoate Mișcarea Legionară în afara legii, precum și Frățiile de Cruce. 

Aiudul

N-au avut funcții politice, nici fapte reprobabile, dar făcând acum parte dintr-o organizație interzisă prin lege, autoritățile represive îi condamnă pe amândoi, la fel ca multe alte sute de tineri, la 25 de ani de închisoare: Valeriu pentru ”crimă de constituire de asociațiune și activitate legionară potrivnică ordinei existente în stat” iar Ioan pentru ”crimă de participare la organizație interzisă de lege”. Deși sentințele lor sună ca și cum ar fi fost mari criminali, singura lor vină a fost că și-au iubit credința și neamul într-o vreme în care se răsturna așezarea creștină a Europei.

În iarna geroasă a lunii ianuarie 1942, într-un grup de tineri legați cu lanțuri la mâini și la picioare, Ioan este adus la Aiud. Ioan și Valeriu se vor cunoaște în sfârșit în temnița Aiudului, și de acum înainte vor urca golgota neamului împreună, până la moarte. Regimul era dur, mâncarea mizeră, izolare grea și frigul din celule crâncen, iar peste toate acestea directorul închisorii îi teroriza mereu.

Deși erau tineri cu suflete curate, condițiile de temniță vor fi prilej de a renaște pe o treaptă mai înaltă: aceea a martiriului. Chiar primenirea lor duhovnicească din închisoare este asemănătoare. La Aiud, într-o zi de iunie 1943, plângând amarnic din cauza suferințelor fără sfârșit și totodată pierzându-și încrederea în oameni, Valeriu va implora luminare de la Dumnezeu. Rugăciunea i-a fost ascultată de îndată, dobândind profunda conștiință a păcatului, astfel încât va mărturisi în fața tuturor: ”Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. [Dar] Sunt fericit!”Din acel moment a început să se îmbunătățească în mod profund, până la starea de sfințenie.

În aceeași temniță Ioan va ajunge și el la adânca conștiință a păcatului, dar într-un mod mai dureros. Este chinuit de un om ticălos ca să recunoască că este un bandit iar acela un om de onoare. Din pricina suferințelor Ioan va ceda, dar acel moment, deși umilitor, va fi unul de răscruce în viața sa, căci îl va ajuta să-și reconsidere viața creștină: ”Atunci am căzut cu fața la pământ și pentru prima oară în viață mi-am spus cu putere: ”Sunt un ticălos!””. De aici înainte va urma o angajare din toate puterile ca să dobândească viața lăuntrică și în definitiv sfințenia.

După aceste întâmplări cruciale pentru evoluția lor ulterioară, cei doi ostași ai lui Hristos, împreună cu alți nevoitori, se vor angaja cu totală dăruire în viața de asceză, cu post, rugăciuni, privegheri, citirea cărților sfinte, transformând celulele în chilii, iar temnița Aiudului într-o adevărată ”lavră”. Ușor, ușor sufletele lor se vor șlefui iar Dumnezeu îi va pregăti pentru a face față încercărilor din ce în ce mai grele. 

Galda de Jos

Pentru că participarea României în cel de-al II-lea Război Mondial determinase consumarea tuturor rezervelor de hrană, în iarna anului 1945 penitenciarele au primit o dispoziţie ministerială ca să se autoîntrețină prin munca deţinuţilor, căci statul nu mai putea acorda subvenţii. Astfel, închisorile au făcut contracte cu marii proprietari de terenuri agricole, penitenciarele dând mâna de lucru şi hrana, iar proprietarii terenul, sămânţa şi locul de cazare.

Pe fondul acestor schimbări organizatorice, la începutul lunii mai 1946, deținuții arestați ca legionari sunt transferați la coloniile de muncă în regim de semi-libertate. Ioan și Valeriu vor merge la Galda de Jos, împreună cu Virgil Maxim, Marin Naidim, Traian Trifan, Traian Marian, viitorii călugări Arsenie Papacioc, Atanasie Ștefănescu și alții. Cu toate că vor munci pe proprietatea unui moșier, nu li se va permite să se înfrupte din roadele pământului, deci, și aici, vor îndura lipsurile. Dar vor avea posibilitatea de a comunica cu familia, de a merge la slujbele bisericii din apropiere și de a se mișca într-un spațiu mai larg. Munceau din greu, asemenea unor sclavi, dar lucrul pământului îl împleteau cu rugăciunea, împreuna sfătuire și iubirea frățească.  În această perioadă Ioan va deveni cel mai bun prieten de suflet al lui Valeriu.

De acest regim s-au bucurat doar doi ani căci, după ce comuniștii au câștigat puterea deplină în țară, au organizat închisorile și lagărele pe categorii așa încât să scape de ”dușmanii poporului” fie reeducându-i, fie exterminându-i.

Pitești

Astfel, în anul 1948 vor fi transferați la Pitești, închisoare destinată reeducării studenților, căci deși fuseseră arestați încă din vremea guvernării antonesciene, ei figurau în continuare ca studenți în evidențele Securității. Odată sosiți, vor prinde faza premergătoare reeducării, cu înfometare, frig și umilințe de tot felul. Acesta era doar începutul durerilor, căci prin acest regim se urmărea slăbirea fizică și demoralizarea tuturor studenților, pentru a nu putea avea tăria de a reacționa împotriva torturilor fără oprire care urmau să se aplice tuturor.

Pentru că cei doi prieteni erau considerați mari ”bandiți mistici”, cu influență asupra celorlalți deținuți, urmau să intre în primele ture de tortură. Așa se face că, în preajma Crăciunului din 1949, un coleg de celulă, venit din ”tura” de reeducare, îi mărturisește lui Ioan că: ”am fost trimis aici ca să vă spionez, să înregistrez fiecare cuvânt și să-l raportez cu fidelitate. Nici nu știți cât de mult vă urăsc cei de sus. Vor să vă distrugă. Sunteți considerat un om foarte periculos. Împreună cu Gafencu, formați rezistența mistică din această închisoare. Vor să vă zdrobească. Nu vor să vă ucidă, ci să vă facă să-L batjocoriți pe Hristos în Care credeți”. 

Pentru întărirea lui sufletească, Ioan reușise să ascundă cu mare grijă o cruciuliță, o iconiță și o fasciculă din Biblie. Iconița o purta în pantaloni, crucea în mâneca dreaptă a plovărului iar fascicula o așezase în saltea. Dar gardianul Georgescu aflase de ”obiectele” interzise, așa că Ioan a fost nevoit să le predea, numai că atunci când a dat și cruciulița i-a spus gardianului: ”Domnule Georgescu, aveți grijă să nu vă luptați cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”. La auzul acestei mărturisiri de credință, crudul călău îl va călca în picioare cu cizmele și îl va lovi cu ranga, urlând ca un îndrăcit, până l-a umplut de sânge.


Din cauza izolărilor repetate și a frigului cumplit se îmbolnăvesc amândoi de TBC dar în tot acest timp se străduiesc și mai mult să se desăvârșească în Hristos, căci erau conștienți că fără El nu vor rezista.

Târgu Ocna

Din pricina metodelor bestiale de tortură, aplicate metodic, mulți studenți au ajuns să se lepede de Hristos, de familie și de tot ce au avut mai bun în ei. Cu toate acestea, Dumnezeu avea alt plan cu Ioan și Valeriu. Așadar, la începutul anului 1950, vor fi transferați la penitenciarul sanatoriu Târgu Ocna împreună cu alți câțiva studenți, toți bolnavi de TBC.

Între timp se vor reface fizic, atât cât se putea în condițiile ”umanitarismului” comunist. Totuși, nu au avut liniște sufletească decât vreme de cinci luni, căci mai marii Securității programaseră extinderea reeducării și aici. Astfel, la data de 30 mai 1950, un grup de studenți trecuți prin demascări va fi transferat la Târgu Ocna cu scopul precis de a continua reeducarea de la Pitești și în fiecare celulă va fi repartizat câte un informator, punându-se în aplicare măsuri de izolare pentru declanșarea torturilor. Presiunile psihice, șantajele, amenințările și înăsprirea regimului au intrat și ele în ordinea de zi.

Deși înfricoșați de perspectivele reeducării, cei doi prieteni au rămas neclintiți în hotărârea de a se opune din toate puterile, trecând la o energică ofensivă duhovnicească. Se vor ruga cu toată intensitatea, îi vor îmbărbăta constant pe cei șovăielnici, vor strânge legăturile cu toți pătimitorii, formând o mare familie duhovnicească și se vor delimita ferm de reeducați astfel încât să le reducă acțiunile de colaborare cu ofițerul politic.

Pe drept cuvânt, cei doi au format la Târgu Ocna o adevărată școală duhovnicească în care mistica fusese reabilitată ca noțiune și ca realitate practică, rugăciunea inimii practicându-se ca în vremurile de intensă spiritualitate, iar iubirea jertfelnică devenise la fel de firească precum respirația. Sub influența exercitată de Ioan și Valeriu asupra colegilor de închisoare ”mulţi le datorează nu numai însănătoşirea fizică, dar şi propulsarea pe drumul spre desăvârşirea sufletească, întru Hristos".

Trecerea la cele veșnice a lui Valeriu

Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup, care supurau permanent, Gafencu și-a așteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat și pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaș al Duhului Sfânt. Pentru credința sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-și cunoască ziua morții.

Pe 2 februarie 1952, ziua de prăznuire a Întâmpinării Domnului, el i-a chemat pe Ioan Ianolide și pe Gheorghe Jimboiu și le-a spus: "Se deschide o era nouă în lume, care trebuie umplută de duh, idei și activități creștine. Creștinismul reînvie, dar sarcinile creștinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat.[...]. Lumea secolului nostru nu are nicăieri o înfățișare creștină. Structura sufletească a omului "civilizat" este lipsită de Dumnezeu. Biserica nu are putere. Sunt deci de înfruntat forte uriașe, apocaliptice. Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reîncreștina lumea. Însăși formele civilizației trebuie revăzute, căci oamenii au pierdut măsura și ținta. Aici noi am redescoperit pe Hristos, Biserica și creștinătatea.[...] Trebuie să năzuim totul în Hristos și El va împlini toate prin cei ce-I slujesc."

Apoi, i-a rugat să-i procure o lumânare și o cămașă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. A cerut ca o cruciuliță mică, de argint, care o salvase din toate perchezițiile, să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare.

Pe 18 februarie 1952, Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Cu ultimele puteri a mai spus: "În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo, de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit! [...]Testamentul meu este cuvântul de azi. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de adevăr…". Valeriu vorbea tot mai rar. "Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!". A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la față şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească: "S-a sfârşit!"

Continuarea drumului crucii pentru Ioan - Caransebeș, Jilava, Aiud

Alergarea martirică a lui Valeriu s-a sfârșit la Târgu Ocna, dar drumul crucii lui Ioan a continuat mult timp, căci Dumnezeu încă avea să lucreze multe prin el și nu l-a chemat la odihna veșnică până nu a dat și cea de pe urmă mărturie despre câți sfinți au strălucit în închisori.

La Târgu Ocna Ioan va sta până în luna februarie 1953 după care este transferat la Caransebeș, apoi la Jilava și din nou adus la Aiud, unde ajunge în 1957, reîntâlnind aici o parte a grupului misticilor, printre care se numără părintele Arsenie Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Dumitru Uță sau Virgil Maxim.

Al doilea proces pentru Ioan

Pentru că în anul 1958 trupele sovietice s-au retras din țară, Securitatea dezlănțuie un nou val de arestări ca măsură preventivă pentru orice încercare de împotrivire față de ”democrația populară”. Pe de altă parte, mulți dintre ”dușmanii poporului” arestați în primul val din 1948 se eliberaseră deja din temniță așa că Partidul dorea o reîntoarcere a lor în ”siguranță”.

Astfel, în toamna anului 1958, Ioan este luat de la Aiud și dus la București pentru anchete. Acum avea să treacă din nou prin calvarul torturilor și al amarelor umilințe. Cele mai firești fapte creștine pe care le săvârșise împreună cu ceilalți mărturisitori de la Târgu Ocna erau politizate de Securitate drept ”activitate legionară” pentru a masca prigoana religioasă. Securitatea îi privea pe Valeriu și Ioan drept capii atmosferei ”mistice” de la Târgu Ocna, dar pentru că Valeriu trecuse deja la cele veșnice, ”uneltirile” apăsau acum pe umerii lui Ioan.

Procesul intentat a fost o mascaradă cu sentințele stabilite dinainte, așa încât 29 de persoane au fost condamnate de la minim 15 ani până la muncă silnică pe viață. Erau din nou întemnițați pentru aceeași vină, că l-au mărturisit pe Hristos, vină pentru care regimul de teroare nu-l putea ”ierta”, cu atât mai puțin pe Ioan, așa încât l-a condamnat la alți 25 de ani de muncă silnică.

Gherla, Jilava, Aiud

În luna aprilie 1960 Ioan este transferat la Jilava, în infernul temutului Maromet, cunoscut ca unul dintre cei mai sângeroși torționari comuniști. Pe foaia de transfer, la rubrica ”grad de periculozitate”, se precizează în roșu, încadrat în chenar: ”atenție f. periculos legionar". El, blândul și nevinovatul Ioan era considerat pericol public. El, care era de o dumnezeiască cuvioșie și delicatețe, reprezenta o mare amenințare la adresa ”ordinii sociale”. La Jilava nu va sta decât în tranzit fiind retrimis la Aiud.

Biruind și ultima reeducare

În anul 1962 începe ultima reeducare a deținuților politici, căci la presiunile forurilor internaționale, Partidul unic era constrâns să elibereze deținuții condamnați pe considerente politice. Conducătorul inumanului proces de mutilare sufletească avea să fie colonelul Gheorghe Crăciun, cel care participase și la asasinarea eroilor anti-comuniști din munți.

De data aceasta metodele aveau să fie mult mai rafinate decât la Pitești, dar în fapt vizând același scop. Astfel, în loc să se recurgă la violență regimul devine din ce în ce mai lejer, se fac promisiuni de eliberare în cazul colaborării, iar în caz de opoziție se recurge la înfometare, la izolare și la șantaj. Pentru desfășurarea cât mai eficientă a reeducării se realizează cluburi cultural-educative, în fapt educația ”culturală” fiind educație de reeducare în spirit marxist-comunist.

În sfârșit, în anul 1964 se emite decretul general de amnistiere a tuturor deținuți politici. Astfel, după 23 de ani de cumplite pătimiri, anchilozat de reumatism și TBC, Ioan părăsește ultima temniță pentru a intra în marea temniță a României comuniste. Însă, în tot acest ocean de suferințe, câștigul sufletesc era imens căci, deși relativ tânăr, ”câștigase înțelepciunea filocalică a unui mare avvă”.

La eliberarea din detenție, pe 31 iulie 1964, Ioan Ianolide pri­mește un fel de „certificat al mărturisirii” sub forma caracterizării făcute de comandantul penitenciarului, colonelul Gheorghe Crăciun: „El a creat aşa-numita grupare mistică, unde educaţia legionară se făcea în special pe linia mistico-religioasă. Tot timpul cât a fost în detenţie s-a ocupat de recrutarea de elemente, cărora să le facă educaţie mistică. dresaj mistic (tăietura și adnotarea se regăsesc în documentul original și aparțin colonelului Crăciun). La Penitenciarul Aiud a refuzat să participe la acţiunea cul­tural-educativă, declarând că aceasta contravine credinţei lui. A plecat în libertate ca un mistic încarnat, dezechilibrat mintal, care prin fanatismul său prezintă pericol de propagare a misticismului”.

”Eliberarea” în marea temniță România

Pentru că nu știa cine mai trăiește din familia lui, Ioan hotărăște să meargă la o mătușă de-a sa din București. Află că mama i-a murit în urmă cu trei ani iar logodnica, Valentina, sora lui Valeriu Gafencu, se căsătorise cu un an în urmă, întrucât optsprezece ani îl așteptase fără să știe dacă mai trăiește sau nu. La scurt timp, se internează într-un spital pentru recuperare. Încetul cu încetul se reface fizic și va încerca să intre în mănăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis acest lucru.

Totuși, pentru suferințele sale sufletești Dumnezeu nu va întârzia să-i rânduiască o soție minunată. Astfel, la un an după eliberare Ioan se căsătorește cu Constanța, care îl va îngriji cu devotament până la moarte. A fost nevoit să rămână într-o lume ostilă sufletului său delicat, suportând în continuare stigmatul de ”dușman al poporului”. De umilințele îndurate nu s-a putut apăra decât tăcând și iertând totul.

Ultimii ani din viață

Deși este urmărit permanent, hărțuit și amenințat cu moarte de către Securitate, Ioan hotărăște să își riște din nou viața și sufletul pentru a lăsa o mărturie scrisă despre cele trăite și văzute în temnițele comuniste. Astfel, vreme de trei ani, din 1981 până în 1984, scrie sute de pagini din adâncul inimii sale sfinte. Pe una din aceste file chiar va nota: "Am scris ca o mărturisire. Am scris ca un testament. Am scris cu speranța că aceste rânduri vor supraviețui mie."

Trecerea la cele veșnice a lui Ioan

După ce sfârșește și această ultimă mărturisire de credință, Dumnezeu îi pregătește chemarea la veșnica odihnă. Astfel, după o întreagă viață închinată lui Dumnezeu, Ioan este chemat să primească răsplata sfintelor sale nevoințe în data de 5 februarie 1986. Trupul său, care a pătimit chinuri martirice, odihnește în cimitirul mănăstirii Cernica, nu departe de cel al duhovnicului său de după eliberare, luminosul părinte Benedict Ghiuș.

În testamentul său notează printre altele, că își dorește ca trupul să-i "fie învelit într-un giulgiu alb", asemenea lui Valeriu, care și-a dorit o cămașă albă cu care să fie îmbrăcat în ziua adormirii sale - semn al trecerii în veșnicie în haina luminoasă a Botezului spălată prin multe pătimiri, dar și o urmare a lui Hristos în toată viața până la moarte.

Doi prieteni îngemănați în sfințenie și în martiriu

Cei doi prieteni, Valeriu și Ioan, au fost nedespărțiți sufletește precum omul cu umbra sa. Erau amândoi identici în modul de a gândi, de a mărturisi și de a se manifesta încât Ioan era imaginea oglindită a lui Valeriu iar Valeriu era imaginea fidelă a lui Ioan. Doi prieteni nedespărțiți în gând, în cuvinte și în fapte. Doi prieteni înzestrați cu frumusețe fizică precum doi arhangheli dar mai ales doi prieteni îngemănați în sfințenie și în martiriu, căci amândoi au urmat desăvârșit lui Hristos.

Am putea spune că acești doi luminători ai temnițelor comuniste au generat împreună cu ceilalți mărturisitori mai mult decât o școală duhovnicească, anume ceva ce am putea numi fără exagerare ”Fenomenul Târgu Ocna” căci ceea ce s-a întâmplat acolo a fost tocmai contraponderea și reversul ”Fenomenului Pitești”. Acolo s-a creat o atmosferă deosebită de refacere și înălțare spirituală încât unii reeducați și-au revenit din traumele reeducării iar alții, atei declarați de bună-voie, au fost întorși la credință chiar pe patul de moarte. Dacă la Pitești, Eugen Țurcanu și Popa Țanu au demonstrat că în ultimă instanță ateismul îl satanizează pe om, Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide au arătat la Târgu Ocna că omul se poate îndumnezei prin credință.

Experiența duhovnicească pe care au lăsat-o în urmă cei doi prieteni este far luminos pe calea mântuirii generațiilor prezente și viitoare, iar pilda vieții lor este cunună a ortodoxiei pătimitoare. Amândoi au iubit curăția inimii și amândoi au dobândit rugăciunea inimii, amândoi au iubit pătimirea pentru Hristos și amândoi au ieșit din viața aceasta biruitori, precum mucenicii cei din veac.

Suntem convinși că dacă Valeriu ar fi supraviețuit temnițelor iar Ioan ar fi murit înainte de eliberare, Valeriu l-ar fi portretizat pe Ioan în scrierile sale cu aceeași frumusețe duhovnicească cu care Ioan la iconizat pe Valeriu. Dar nimic nu este întâmplător. Fiecare a avut rânduiala și talanții lui, și cu toate că au fost chemați la ceruri în timpuri diferite, mărturisirea lor de credință rămâne geamănă, nedespărțită peste veacuri.

Și nu numai că acești doi mărturisitori sunt nedespărțiți în veșnicie dar atunci când va veni vremea, credem că cel mai frumos ar fi să-i vedem pe acești doi prieteni cinstiți cu evlavie… în aceeași icoană.

BIBLIOGRAFIE:

•  Ioan Ianolide, deținutul profet: Doi prieteni în aceeași icoană

•  Ioan Ianolide, deținutul profet: Viata

•  Fericit cei prigoniti: Ioan Ianolide

Discuții după cuvântare

Înainte de a trece la un dialog cu cei prezenți la acest eveniment am citit o parte din dialogul lui Valeriu Gafencu cu Ioan Ianolide, despre comunitate și rolul creștinismului din cartea "Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă" de Ioan Ianolide. Având în vedere că parohia este o mică comunitate dar și o mare familie duhovnicească, aceste repere, cuvinte sub călăuza Duhului Sfânt, se dovedesc de mare folos.

Despre comunitate

- Am impresia, Valeriu, i-a zis un prieten, ca tu te concentrezi asupra problemelor sufletesti, a vietii interioare personale, si neglijezi aspectul social al crestinismului.

Valeriu a raspuns:

- Solutia pe care o dau omenirii crestinii este spiritualitatea crestina, si ea este o conceptie integrala de viata. Nu e ingaduit a ne rezuma la o viata launtrica neglijandu-ne semenii, dar nu se poate nici croi o lumea fara a avea o viata duhovniceasca. Spiritualitea crestina inseamna guvernarea Duhului Sfant. Stradaniile noastre duhovnicesti launtrice sunt o pregatire pentru o vietuire duhovniceasca in societate. A sari peste ele inseamna a merge spre dezastru, caci Il parasim pe Hristos. Daca crestinismul n-ar fi si viata launtrica, el n-ar respecta omul si n-ar cunoaste libertatea lui. Trairea launtrica se ingemaneaza cu oranduirea sociala. Acum insa suntem in ceas de mare cumpana. Sa ne pregatim pentru moarte, ca sa castigam viata.

- Care este deosebirea dintre comunitatea creștină si celelalte societati?

- Comunitatea crestina e bazata pe Duhul Sfant si pe dragoste. Ea e libera. Ea asigura desavarsirea omului, precum si infratirea dintre oameni. Comunitatea crestina nu e nici fictiune colectivista, nici tiranie individualista, ci e adevar si iubire, libertate si munca. [...]

- E bine a trai din mila?

- Mila nu va pieri niciodata, dar nu e bine ca societatea sa se imparta in milostivi si miluiti, caci cei miluiti pot fi umiliti in demnitatea lor de oameni. Mila este un act individual. Comunitatii ii este specific ajutorul reciproc. Dreptatea si justitia sunt ale politicii. Dar si in cea mai perfecta umanitate mila va continua sa fie o caracteristica a relatiilor dintre oameni. [...]

Numai comunitatea libera, constienta, dominata de valori sfinte poate impaca conflictul dintre individualism si coelctivism. [...]

- Comunitatea este o problema de interese ori de generozitate?

- Este o problema de constiinta, de cunoastere, de luciditate; caci e unica formula care da si satisfactie sufleteasca si rezolva si aspectele materiale ale vietii. Prin comunitate viata si societatea se dezvolta solidar si armonios.

- Are individul libertate, initiativa, dinamism in comunitate?

- Pe de o parte individul daruieste totul comunitatii, pe de alta comunitatea ii ofera libertatea deplina de lucru si creatie. Comunitatea nu poate fi vie si rodnica decat prin elanul tuturor persoanelor care o compun.

- Cine decide in comunitate?

- Cred ca deciziile trebuie sa fie sobornicesti. Comunitatea e in slujba poporului si poporul trebuie sa decida. Conducatorii si elitele trebuie sa aiba deci adeziunea poporului.

- Comunitatea universala trebuie sa fie centralizata?

- Comunitatile trebuie sa se dezvolte natural. E nevoie insa si de o constiinta a comunitatii universale si de un mod de participare la ea, dar nu prin dirijare si planificare centralizata, caci astfel se ajunge la tiranie.

- Care sunt dusmanii spirituali ai comunitatii crestine?

- Raul, pacatul, patima, egoismul, lacomia, avaritia, orgoliul, invidia, tendinta de dominare, lenea, indiferenta, ignoranta, angoasa, neascultarea, incorectitudinea, necredinta.

- Care sunt dusmanii materiali ai comunitatii crestine?

- Dusman nu este materia, ci intelegerea si folosirea gresita a materiei; nu este necesitatea vitala, ci denaturarea necesitatilor. Nu sunt rele legile si formele, ci absolutizarea lor, nici ideile, caci ideile sunt bune, dar la locul si la vremea lor; dusman nu este viata, fiindca viata este scopul existentei noastre, ci viata rau inteleasa si egoista.

- Care sunt dusmanii din afara ai comunitatii crestine?

- Sunt interesele individuale care se opun comunitatii din egoism ori orgoliu, sunt interesele care se organizeaza colectiv pentru a-i apara egoismul si orgoliul, si, in fine, sunt orgoliile si egoismul care se organizeaza politic si care mineaza comunitatea crestina.

- In fata atator dusmani, ce trebuie sa faca crestinii?

- Sa lupte, sa indrazneasca, sa infrunte pe toti cei ce se opun binelui si adevarului, raspunzand deopotriva indivizilor, organizatiilor si tuturor formelor politice anticrestine.[...]

- Ce e deci de facut?

- Sa formam constiinta crestina a oamenilor.

- Dar sunt prea multi crestini care nu pricep sensul si rostul comunitatii crestine!

- Din pacate acesta este adevarul. Crestinii botezati de azi nu au nici pregatirea sufleteasca a cartehumenilor ori a penitentilor de odinioara.

- Oare vinul cel nou al Evangheliei a avut candva burdufuri noi pe potriva lui?

- Au fost oameni care au trait sfintenia, au fost si societati ce s-au straduit intru dreptate, dar mai e mult de facut. Crestinismul nu se poate declara satisfacut cu un numar de sfinti, nici ci un numar de manastiri, ci cu un mod de viata si cu o societate crestina.

- Acorzi incredere oamenilor?

- Da, dar si raspundere.

- Incercand sa schimbam lumea, nu exista riscul sa cadem in istoricitate si omenitate?

- Omul nu se poate salva fara Dumnezeu. Istoria nu se poate desavarsi fara aspiratia transcedentala, de aceea credinta este baza intregii lumi crestine. Avem nevoie de har, multumim lui Dumnezeu ca ne-a dat har, cautam la randul nostru sa ne indeplinim rolul de oameni. Am fost mantuiti prin Hristos, ramane sa ne mantuim si prin faptele noastre.

Despre rolul creștinismului

- Care sunt Valeriu, nazuintele crestine de azi?

- Acum si in viitor sunt necesare doua procese crestine: unul de reincrestinare a crestinismului si altul de increstinare a necrestinilor. Prin reincrestinare intelegem intrarirea creditei crestine, efortul de traire autentic crestina, trepte de desavarsire duhovniceasca, comunitate crestina activa, solidara, frateasca, si definirea formulelor de viata crestina. Dar crestinatatea a pierdut rolul ei mesianic si nu mai are forta istorica necesara de polarizare, de indumnezeirea lumii. In acest fel, ea lasa spatiu liber pentru pagani, atei, iudei. Cine crede fara a fi si un misionar, acela inca n-a cunoscut frumusetea credintei.

- Crezi, Valeriu, ca traditionalismul, deci si crestinismul, inseamna traire in trecut?

- Nicidecum. Crestinismul e actualitate, e Hristos in actualitate. Daca viata e unica si mereu noua, cum am putea trai in trecut? Si daca viata a ajuns la formele actuale, cum ar putea sa nege trecutul? Prin traditie nu traim in trecut, ci dam continuitate Duhului Sfant, acum si in vecii vecilor. Cu discernamant, cu grija, cu intelepciune trebuie sa invatam din traditie cele necesare in actualitate si in viitor.

- Crezi, Valeriu, ca putem trai in perspectiva eshatologica, rupti de lume, de istorie, de actualitate?

- O astfel de teorie este pe cat de absurda, pe atat de ipocrita. Vesnicia incepe acum. Numai daca traim vesnicia acum o vom avea eshatologic, altfel o pierdem. Deci crestinii fac istorie, dar nu se confunda cu istoria, caci numai nazuind spre vesnicie vom avea lumina si puterea de a face din istorie trepte mereu noi, mereu mai sus catre Imparatia lui Dumnezeu.

- Ce este necesar pentru a zidi lumea crestina?

- Este bine sa ne orentam dupa exemplul clasic al comunitatii apostolice: sa cunoastm bine invatatura crestina pentru a-i vedea aplicabilitea in actualitate; sa ne unim intr-o lucrare solida, in lumina si sub calauzirea Duhului Sfant; sa traim intr-o comunitate obsteasca a dragsotei, care sa fie dupa voia lui Dumnezeu; sa ne rugam, sa liturghisim, sa ne unim cu Hristos, ca prin harul si darul Lui sa fim in Imparatia Lui.

- Valeriu, care sunt factorii care mantuiesc lumea?

- Am putea spune ca este unul singur: Dumnezeu; si n-am gresi, caci de la El este totul si prin El se va desavarsi lumea. Dar procedand astfel, n-am intelege bine omul, viata natura. Deci sunt doi factori care decid destinul lumii: Dumnezeu si omul, pogorarea lui Dumnezeu si nazuinta omului spre cer, harul dumnezeiesc si vointa omului. Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul este cheia mantuirii lumii.

- Putem prezenta lumii un plan crestin concret de viata si guvernare?

- Crestinii propun lumii o spiritualitate, iar lumea trebuie sa gaseasca formele de viata corespunzatoare ei in actualitate. Fundamentarea lumii pe credinta este o reimprospatare necurmata a Evangheliei. Duhul apostolic si martiric trebuie sa ramana mereu viu. Nazuintele sfinte trebuie sa vibreze necontenit in lume; Nazuim spre o lume crestina, arzand in flacara credintei si a iubirii, urmand patimile si martiriul, preamarind Invierea, Schimbarea la Fata si Inalatarea.

Criza civilizaţiei contemporane este în primul rând religioasă. Creştinătatea trebuie reîncreştinată, atât în duh, cât şi social. Creştinii lâncezesc şi nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbinaţi şi nu mai au unitate. Nu mai au conştiinţa misiunii lor, nu mai cred în împărăţia lui Dumnezeu. Sunt derutaţi de confuzii ideologice şi nu mai au o viziune proprie. Pare aberant, dar vedem mulţi creştini cu concepţie antropocentrică, egoistă, umanistă, pozitivistă ori materialistă, ancorând Biserica fie în factorul politic, fie în cel social ori economic.

Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 468-469

*

In cele ce au urmat, Părintele Ioan Căputan a evocat un episod de la Târgu Ocna când prin dăruirea jertfelnică până la moarte a lui Valeriu Gafencu, evreului Richard Wurmbrandt i s-a oferit streptomicina necesară vindecării de TBC. Redam mai jos acest pasaj, aşa cum apare el în cartea Iui Ioan Ianolide:

Streptomicina

“Treptat apele tulburi din sufletul lui W[urmbrandt] se limpezeau. Atmosfera de pace si dragoste care domnea printre detinutii din camera 4 era ca un balsam pe zbuciumarile lui launtrice. Dar inca nu vazuse tot. Urma sa fie martorul unui gest care avea sa-i salveze viata si sa-i faca inca o data dovada adevaratului crestinism.

In calculele tactice ale politrucilor din Targu-Ocna intrau si elemente socante. Asa se explica faptul ca au permis sa patrunda in sanatoriu 10 grame de streptomicina pentru R. A fost un adevarat pelerinaj. Toti bolnavii se duceau sa o vada ca pe o minune, iar medicii savarseau un intreg protocol cand o manevrau. R a decis sa dea aceasta streptomicina lui Valeriu.

– Iti multumesc din suflet, dar nu o pot primi, de ea depinde sanatatea ta! i-a zis emotionat Valeriu.

– Eu nu sunt atat de grav bolnav si condamnarea mea este mica. Am toate sansele sa supravietuiesc. Deci te rog sa o primesti! a insistat R..

B. a auzit si a spus:

– Avem datoria sa-l salvam pe W.! El este apostol al lui Hristos si poate fi de folos oamenilor. Propun sa-i dam lui streptomicina.

Situatia era delicata, caci atat pastorul cat si Valeriu erau primii candidati la moarte apropiata.

– O voi da lui Valeriu, a hotarat stapanul medicamentului.

Valeriu a ascultat linistit si spus:

– Iata un prilej in care ne putem arata dragostea pentru poporul evreu, dincolo de atitudinea lui fata de Hristos. Sunt deci de parere sa-i dam lui W. streptomicina.

– Nu! S-a impotrivit R. Raman la prima mea hotarare. Dorim sa traiesti, avem nevoie de astfel de oameni!

– Bine, a zis Valeriu. Primesc streptomicina si-ti multumesc. Sunt nevrednic de dragostea ta.

A luat deci streptomicina si a daruit-o, la randul sau, lui W. Era atat de ferm in gestul lui, incat nici R si nici nimeni altcineva nu a putut obiecta. Acele 10 grame de streptomicina au salvat viata lui W. El traieste, iar Valeriu s-a stins din viata”.

In continuare s-a evocat faptul că, impresionat de dragostea creștinească până la dăruirea totală de sine, Richard Wurmbrand i-a cerut preotului Viorel Todea să îl boteze ortodox chiar în penitenciarul din Târgu Ocna, primind astfel numele de Valeriu. Fiind însă un om oscilant, după ieșirea din temniță nu a mărturisit acest lucru și, plecând în SUA, a continuat să fie pastor protestant.

Așadar, o întrebare care a venit firesc, a fost dacă putem vorbi aici de sfințenie și, mai apoi, de ce este necesar pentru ca Biserica Ortodoxă Romană să canonizeze pătimitorii din temnițele comuniste. La toate aceste întrebări a răspuns Părintele Ioan Căpuțan, subliniind faptul că evlavia poporului drept credincios are un mare rol pentru cinstirea lor. Din sală s-a făcut observația că în cazul Părintelui Arsenie Boca evlavia poporului a ajuns să depășească anumite limite, astfel încât sfințenia a devenit chiar bagatelizată, batjocorită. Părintele a spus că nu atât evlavia poporului duce la acest fenomen, cât felul în care se mediatizează. Aici s-a putut constata faptul că acum nu se mai duce o luptă fățișă împotriva năzuinței creștinilor de a deveni sfinți, ci este mult mai subtilă, căci cuvintele se golesc de duhul lor autentic și, prin reaua lor utilizare, li se pervertește sensul, omul nemaiputând să discearnă între bine și rău. Totodată ar trebui să se facă distincție între cei care se duc la un sfânt pentru a-și rezolva problemele lor lumești, și care sunt foarte mediatizați de presă, și cei care cer tainic mijlocirea acestui bineplăcut al lui Dumnezeu și nădăjduiesc ca, primind ajutorul lui, să meargă pe calea ce duce către Cer.  De altfel,  Dumitru Bortun, specialist în comunicare și relații publice, a analizat fenomenul Arsenie Boca și a constat că mulți ajung la mormântul Părintelui Arsenie Boca de la Prislop în căutarea unui confort psihologic. “El poate să ne ajute pe noi să credem că ne putem mântui dacă ne ducem la mormântul lui și ne rugam acolo sau dacă ne ducem cu niște lucruri de acasă, să ne rezolve niște probleme fără ca noi să ne regretăm păcatele, fără ca noi să ne schimbăm. Arsenie Boca este un fel de sfânt căruia îi delegăm schimbarea noastră la față, lepădarea de sine pe care ar trebui să o facem cu toții ca să ne apropiem de Dumnezeu – noi trăind tot ca până acum, fumând ce ne place, mâncând ce ne place, ne îmbrăcam cu ne place, ne prăpădim viața în toate direcțiile, dar sfântul Arsenie Boca are grija de noi și intermediază pentru noi“. 

Așadar trebuie să ne arătam și noi viața demnă de a ne apropia de sfinți, având totodată conștiința că nu se cuvine a ne apropia de cei cu viața ca un rug aprins, fără să ne descălțam mai întâi de lucrurile acestei lumi, precum odinioară Moise, înainte de a călca pe pământ sfânt și, prin rânduiala lui Dumnezeu, la momentul potrivit, din noianul de sfinți necunoscuți, Biserica îi va canoniza pe cei care dreapta evlavie a poporului binecredincios îi va recunoaște ca vase alese în care lumina lui Dumnezeu a strălucit, și ne ajută și pe noi să fim cetățeni ai Raiului.

LEGATURI:

• ActiveNews: Valeriu Gafencu rămâne cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna. Presiunile institutului "Elie Wiesel", inutile